Am vrut să scriu de ieri (n.a. duminică) despre cei 25 de ani de la revoluția din decembrie 1989, să “chem” lumea în Piața Universității. Apoi am realizat că la așa ceva mergi pentru că vrei să faci asta, pentru că simți, nu pentru că te cheamă cineva. Mi-am luat chitara în spate, poate ca să îi țin, simbolic, locul nebunului de Pațurcă, un visător care a crezut că lumea va fi altfel după. Nici n-am scos chitara din husă, nu aveam de ce.
Au reconstituit baricada de la Inter, din cutii de carton, i-au dat simbolic foc, petardele țineau loc de gloanțele mitralierelor. N-am înțeles de ce s-a deschis balconul, din câte țin eu minte, nu a apărut nimeni la balcon în decembrie 1989. Apropo de balcon, la 25 de ani de la Revoluție, nu am avut voie să intru în instituția în care lucrez pentru că “nu sunt pe listă”. Din lampioane nu am văzut lansat decât unul. Iar scrisul cu cartoane și domnișoara care câteva momente a vrut să miște masele au frizat ridicolul, ca în filmul prost al unui team-building de duzină. Unii găsesc motiv de scandal dintr-un steag american, alții se folosesc de ocazie pentru a promova ceva – fie regalitatea, fie niște căciuli și mănuși împletite. Seize opportunity ar zice englezul…Îmi plac părinții care și-au adus copiii (sunt și mai mici, 6-7 ani, și mai mari 15-16 ani) și le povestesc de cei care au crezut într-o revoluție acum 25 de ani. O tipă mică de statură îi explică la rându-i prietenului străin ceva despre troița din rond.
La 21:30, în Piata Universității mai sunt poate 2-300 de oameni cel mult, cu tot cu jandrami, răsfirați între Baricada de la Inter și troița de lângă rond. E liniște, măturătorii deja își încep treaba, ard lumanari, dar orașul trebuie să revină la normal. E prea frig pentru eroi și oricum ei nu pleacă nicăieri…La 100 m, la târgul de Crăciun, 2-3000 de oameni ascultă Marcel Pavel și Vincero, savurând gogoși și vin fiert, impasibili la mâna de oameni ce deapănă amintiri. Daca nu plâng, e pentru că mi-ar îngheța lacrimile. De frig și de furie. Nici revoluțiile nu mai fac rating.
Cineva, pe facebook, spune că exact acum 25 de ani ne puneam mari speranțe într-un nou început și la fel facem și azi. Nu m-am dus în piață să mă dau mare patriot sau să fac paradă de sentimente. M-am dus pentru că nimic din ce am reușit până acum nu ar fi fost posibil dacă revoluția/lovitura de stat nu exista. M-am dus pentru că nu vreau să fiu iar fan Iliescu pentru că, firesc, doar pe el îl vedeam la singura televiziune de atunci și mi se părea un pas uriaș înainte față de emisiunile cu Ceaușescu. M-am dus pentru că datorită morților de acum 25 de ani de la Inter, de la Dalles, de la Timișoara, eu nu mai scriu lângă lampa cu gaz. Datorită lor, putem azi să ne dăm cu presupusul despre rochia Primei Doamne la învestire, putem să înjurăm guvernul sau să sperăm că vine Robbie Williams la București. Și avem dreptul să punem întrebări: Cine a tras in noi 16-22? Cine a tras in noi? Dupa 22? M-am dus pentru că eu nu vreau să uit.
Ți-a plăcut? Dă mai departe!
