Big Mamou

Big Mamou

Motzu' Pittiș

Motzu’ Pittiș

04/05/2017 Comments (3) Noutati

Alde Noi

Alde Noi sună vulgar, sună sămănătorist, după cum mi-a spus un profesor de română în liceu. Reprezintă pentru mine preistoria existenței mele muzicale (am stabilit deja că istoria începe în 2004, odată cu concertul din Big Mamou), dar este o etapă extrem de importantă. Mi-e greu să spun ce ne-a unit pe Cezar, Indianu’ (Dragoș), Gulie, Niky și pe mine, fie și pentru scurt timp. De fapt știu, dar povestea e mai complexă decât Mate și muntele.

Cu Gulie (Robert Vasile) am fost coleg de clasă în clasele VI-VIII, apoi la clase paralele (eu B, el C) în liceu, stăteam și în aceeași zonă, deci mergeam împreună spre casă, amândoi pasionați de baschet. Indianu’ a fost la clasă paralelă în generală (eu si Robert la C, el la D), dar era scrimer, coleg cu un coleg de-al nostru, plus că ne vedeam mereu la baschet la școala nr. 2, plus toți rockeri, ca și Niky, și el vecin de cartier cu mine și Gulie (zona MB-uri). Pe Cezar l-am cunoscut în 1994, la prima ieșire pe munte alături de Mate, la care am fost și o parte dintre noi ceilalți prezenți (sigur eu și Robert, de Indianu’ și Niky nu bag mâna în foc), la Debela Gora, lângă Arad (despre Mate și munte, într-un alt articol).

Alde Noi – o gașcă transformată în trupă

Era în primăvara lui 1995, la Tabăra Pavilioane de la Amara (probabil mai sau chiar iunie), la un concurs inter-licee, noi nefiind implicați, dar cumva invitați să facem atmosferă, să cântăm. Eram cunoscuți ca gașcă, ăia cu chitări, care merg pe munte, dar nu ca o trupă de sine stătătoare, iar la un moment dat unul din organizatori mă întreabă cum să ne prezinte. Mă duc la băieți și îi întreb:

– Băi, pe noi cum ne cheamă, întreb eu cumva neliniștit?

– Pe cine, zice Indianu’?

– Pe-ăștia, pe-alde noi, zice și Cezar din celălalt capăt de masă!

Am brusc o revelație și le spun scurt “ALDE NOI!”, apoi mă întorc și plec spre organizator. Amuzant e că în seara aceea n-am mai cântat, s-a întins programul atât de tare încât noi am renunțat la faimă pentru o cântare cu țânțari pe malul lacului și câteva fete simpatice pe post de spectatori. Dar este seara în care s-a născut trupa Alde Noi. Ulterior, vom avea și o prescurtare – ADN – fără prea mare legătură, dar ni se părea că sună simpatic.

N-am rezistat în formulă de cinci prea mult și sunt 1000 de motive pentru nereușită, de la faptul că nici unul nu știa prea multă muzică, la vârstă și hormoni. Voiam să cântăm toți cinci la chitară (lucru greu de realizat și când vorbim de chitariști profesioniști, imaginați-vă ce haos era cu noi, niște novici!), ne certam ca la ușa cortului din te miri ce motiv. De altfel, repetițiile durau 5 ore – 2 ore ne certam pe chestii organizatorice (eu eram cel care voia reguli scrise!), 1 oră ne acordam și 2 ore cântam. Cred că ultima apariție sub numele Alde Noi a fost la Ploiești, la ceva concurs de miss, iar din ea mai făceam parte eu, Indianu’ și Gulie. Am cântat pe la câteva evenimente locale, am fost la Radio Campus de vreo 2 ori, pe munte de câteva ori pe la concursuri.

Dar gașca noastră avea să rămână legată multă vreme de fântâna din Slobozia, dar și de Parcul Mare, unde aveam locul nostru, unde ne-am strâns ani buni la cântat și unde ocazional se strângeau chiar și 30-40 de puști ca și noi. Stăteam, cântam, povesteam, de câteva ori am făcut și focul (cu mare grijă, aveam deja experiența a 2 ani de umblat cu cortul pe munte, eram extrem de responsabili, strângeam toate uscăturile din parc, nu plecam până nu ne asiguram că focul e stins). Jucam lapte-gros (sport transferat ulterior și în clasă, la liceu), mai apărea câte o sticlă de votcă sau rom (deh, vârsta!), se fuma fără grija că te vede părintele vreunui coleg ce trecea întâmplător pe lângă fântâna din centru.

Alde NoiAm pus umărul la două ediții ale concursului organizat de Excelsior (1995) și Ciulinii Bărăganului (1996) la Amara pentru cluburi montane. Aveam caiete de cântece, învățam piese și câte două pe zi, cred că am tocit 4 Non blondes și al lor What”s goin’ on, Knockin’ on heaven’s door, piesele clasice de munte – Pădure nebună, Râpa, cântecele celor de la Karma sau ale lui Puiu Cazan. Acolo am învățat pentru prima dată Iluzia unei insule a lui Vali Sterian. Poate nu am reușit mare lucru în materie de muzică profesionistă la momentul respectiv, dar am reușit să ne îndrăgostim iremediabil de muzică. Pentru mine, acelea au fost primele studii muzicale – știți voi, Academia de Muzică Parcul Mare din Slobozia. Dacă 1 din 5 am ajuns la nivelul de a scoate un album, înseamnă că a fost o școală excelentă.

Am plecat la facultatate în octombrie 1996 și cumva totul a luat sfârșit. Cezar nu mai e printre noi, din păcate (era cu un an mai mic ca mine, a murit acum 2 ani cred), pe Niky nu l-am văzut de 20 de ani cel puțin. Dar la acel moment am reușit să coagulăm alți tineri lângă noi, am început să fim responsabili (unii mai mult, alții mai puțin). De fapt, de acolo începe transformarea noastră din copii în adulți.

3 Responses to Alde Noi

  1. Dragă Marius Matache, nu-i știu pe colegii tăi, dar dacă ați fost în taără la Debelagora (așa se scrie acum), înseamnă că ați fost la mine în județ. Deci, vă validez ca trupă 🙂 Am bătut coclaurile alea și fără să cînt la chitară, ba chiar afon fiind!
    Frumoase amintiri..

  2. mihai says:

    Mai Make… ce vremuri frumoase.. Indianul, Cezar, Oana, Mate.. Debelagoara , Trofeul deltei etc…. cred ca cea mai frumoasa perioada a vietii mele !E rar sa mai poti face acum ce am facut noi! Ce nebuni!!

  3. Make says:

    @Mihai pentru mine a fost doar inceputul. Dar da, a fost unul de bun augur, a fost o scoala excelenta. Sper sa mai am vreme si sa mai povestesc din ele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *