blogosfere

Blogosfere locale 2015

blogger responsabil

Blogger responsabil

05/04/2015 Comments (0) Blog

Blogging din trenul de Galaţi

N-am mai mers cu trenul din ianuarie 2010 cred, când am făcut un București – Cluj pentru un concert. Și cum la întoarcere am avut 3 ore întârziere, m-am lecuit de așa distracții. Dar o conjunctură m-a trimis la o nouă experiență feroviară (‘trăiți, dom’ profesor, hai Rapidul!), de această dată pe ruta București – Galați. Și iată-mă într-o duminică seară de Florii în trenul către orașul de pe malul Dunării.

Am fost copil harnic, am ajuns la gară cu o oră înainte. Mi-am luat loc la clasa I mai mult pentru a evita aglomerația și a avea mai puțini concurenți pe puținele prize din trenul vieții (2 pe fiecare 6 locuri, dar nu toate funcționale). Trenul a fost tras la peron cu 45 de minute înainte de plecare, când eram vreo 3 pasageri pe peron. Dar cu jumătate de oră înainte au început să apară totuși călători, dar și nelipsiții vânzători ambulanți (am reviste!, îți dau un S5?). Apropo, ANAF-ule, pe-ăștia nu îi vede nimeni? Poliția TF, sunteți bine?

Evident că toți cei 5 călători de la clasa I aveam locurile la un loc, probabil pentru a socializa. Da, știu, calculatorul e responsabil de acest fapt, dar oare de 20 de ani de când e informatizată gara, nu s-au putut remedia trei linii de cod pentru a nu mai sta toți grămadă? M-am mutat la prima priză funcțională și mi-am instalat laptopul, pentru a imortaliza, în scris, primul drum cu trenul după 5 ani.

trenulLa 18:25, ora anunțată, am pornit, timpul teoretic de sosire în Galați este 22:17. Am realizat rapid că habar nu am pe ce rută mergem, dar nășica m-a informat că mergem pe Urziceni. Luminat și în privința asta, am zis că e timpul să trecem la treburi serioase, mi-am cuplat laptopul la priză, am dat drumul celui mai recent album Toto și să trecem la scris. Și nici n-am știut când a trecut prima oră de mers cu trenul IR1775.

Prima oprire: Urziceni. Ultima amintire din gara asta vine de la aniversarea de pomină a Iuliei, undeva după BAC (adică undeva în iulie 1996). Gara arată jalnic de pe-afară, ca și împrejurimile ei, cu hale industriale părăsite. Pe alocuri, miriștea arde în tăcere, iar 1 km mai încolo, un saivan gol își așteaptă locatarii la ceas de seară. Deprimant, mai ales că sunt așa aproape de casă (60 de km de Slobozia), așa că mai bine mă întorc la muzică și scris. Măcar câmpul e verde, semn că pământul Bărăganului e încă roditor, acolo unde e lucrat cu cap.

Aparent, trenul oprește și la Gârbovi, și așa îmi dau seama că trenul a mai oprit undeva înainte de Urziceni, dar eram prea absorbit în muzici și povești. Doar că deja se întrece cu gluma trenul ăsta și oprește în toate comunele (Pogoanele nu mi se pare vreo mare metropolă). Între timp s-a făcut noapte, așa că mare lucru nu mai văd pe geam oricum, cu excepția luminilor de semnalizare a unor eoliene. Îmi amintesc un drum Galați – București cu un personal de noapte în februarie 1999, m-am simțit ca într-un salt în timp și spațiu în Siberia lui Dr. Zhivago. În noaptea aceea, totul era acoperit de zăpadă, singurele lumini erau câte un bec în fiecare gară sau haltă, cu câini care urlau în noapte, cu un tren înghețat la plecare și saună după 5 ore de mers și o faună greu de caracterizat în cuvinte puține.

Revenind în zilele noastre, după 2 ore de mers, constat că scaunele (cel puțin cele de la clasa I) sunt foarte confortabile, coloana mea neprotestând deloc. Recomandările mele de pe albumul Toto sunt Burn, Holy war, Unknown soldier (de la prima ascultare), dar și 21st Century Blues, Little things, China town și All the tears (la o a doua ascultare). Per ansamblu, un album bun, nu o ciorbă reîncălzită cum se mai practică la numele mari, doar ca să mai existe motiv de turneu. Vă recomand să ascultați cu atenție versurile albumului intitulat XIV (sau să le căutați pe net și să le citiți în timp ce ascultați piesa), pentru că spun o poveste, povestea războiului și a tuturor implicațiilor și consecințelor sale.

Făurei…amintiri despre plecarea în deltă din 1994 sau 1995, cu zeci de prieteni (Mate, Cezar – nici nu îmi vine să cred că a murit, era cu un an mai mic ca mine, cu Costică, April și John din Fetești). Poate ar trebui să povestesc o dată despre perioada aceea, a însemnat mult pentru mine.

Cred că mai am nevoie de o călătorie cu trenul, ca să pot asculta în liniște și noul Avishai Cohen. Cred că mai multe drumuri cu trenul ar însemna mai multe povești redescoperite. Am ajuns la Ianca. Ne vedem mâine la Tecuci, vorbim de chimie, cântăm despre oameni și poveștile lor. De dragoste…romanțe…Trenul acesta pierdut…

P.S. Mai țineți minte articolul meu despre Muzica Gării de Nord?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *