Culele sunt turnuri de apărare/construcții fortificate cu rol de apărare, specifice Balcanilor și prezente în România în special în Oltenia (kule = turn, în limba turcă). Primul contact cu un astfel de stabiliment a avut loc, pentru mine, la Porțile de Fier, unde la 4 km de Svinița există cetatea medievală Tricule (adeseori scrisă Trikule sau Tri Kule). Dar dorința de a afla mai multe despre ele și implicit despre istoria Olteniei a început odată cu vizitarea Măldăreștiului, cu ocazia recitalului susținut la Conacul lui Maldăr, el însuși o fortificație de tip culă (pe vremuri, Cula Pleșoianu). La doi pași, în Complexul Muzeal Măldărești, găsiți culele Greceanu (o găsiți în aplicația Drumul Cetăților creată de Bitdefender, disponibilă și pe iOs, și pe ), Duca (fosta culă Măldărescu), dar și Casa Memorială I. G. Duca. Despre ele am povestit în articolul de aici.
Apoi am descoperit cartea Sarmizei Cretzianu, De pe Valea Motrului. Poveşti cu boieri, panduri şi mirese codane, apărut în 1947 și reeditat anul trecut de Ed. Corint, ce spune poveștile fiecărui boier din zonă și culele lor, cu bucurii și necazuri, cu perioade economice dificile sau petreceri fastuoase.
Pe drum spre Mediaș, la sfârșitul lui mai, am vizitat și Cula Bujoreanu (foto dreapta), situată în Muzeul Satului Vâlcean. Și am nimerit tare bine, pentru că muzeul avea în acea perioadă un proiect cu școlile din zonă și făceau pâine în cuptor pentru copiii care vizitau muzeul. Pentru că am fost cuminte, am primit și eu câteva pâinici pe care le-am devorat, amintindu-mi de gustul de pâine adevărată, făcut cândva și la noi în Bărăgan, în cuptoarele de pământ. Este construită de boierul Preda Bujoreanu, la începutul secolului XIX, dar trece, ca zestre, în proprietatea lui…Matache Temelie. Să fie o bucățică și a mea oare?
La doi pași de Severin se găsește satul Cerneți, odinioară centrul județului Mehedinți, mai precis până la 1841, când Alexandru Ghica decide mutarea capitalei în proaspăt reconstruitul Severin [sursă]. Actualmente, Cernețiul care odinioară găzduia prăvălii importante și conace ale boierilor puternici ai vremii aparține administrativ de comuna Șimian. Atras de strălucirea de odinioară, am făcut stânga din centura Severinului (venind dinspre Timișoara) și în câteva minute eram pe ulițele satului. Doar că drumul până la Cula Tudor Vladimirescu nu a fost deloc ușor, există 2 marcaje, primul chiar în centrul satului (așa părea intersecția respectivă), dar până la al 2-lea asfaltul cam dispare, te întrebi dacă merită să îți rupi mașina și dacă nu ești un nebun ca mine, o dai dracului de istorie și pleci să mănânci o ciorbă (apropo de asta, Alex cel mic, Panfilov în buletin, a fost teribil de încântat de ciorba de burtă de la Hanul La Răscruce, așa că a mâncat vreo 5 porții!).
Dacă însă dragostea de patrie e mai mare și cheful de explorat pe măsură, treci ușurel pe lângă Cula Nistor și după 200 m ajungi la Cula Tudor Vladimirescu (foto stânga). Primul lucru care m-a impresionat a fost curtea mare din prejurul culei, mă și gândeam ce potrivit ar fi locul pentru o tabără de pictură sau una de…folk, cu recitaluri seara în fața clădirii, cu ateliere etc. Apoi îți trece beatitudinea și începi să înjuri statul, guvernul, primarul, prefectul și încă vreo 26 de autorități locale sau centrale, pentru că îți dai seama că acest monument nu oferă mai nimic nebunilor ca mine. Ba nu, găsești totuși ceva: un cod QR și utilizându-l afli câte ceva despre loc. De vizitat interiorul nu se pune problema. Cula a fost construită de Tudor Vladimirescu după incendierea Cernețiului de către turci și a fost folosită în timpul revoluției de la 1821 ca depozit de arme. Unul din proprietarii ulteriori, Ion Gărdăreanu, sapă în curte o fântână adâncă de aproape 60 m. În primul război mondial aici sunt cantonate mai multe unități militare, cula degradându-se considerabil. După reparațiile capitale din anii ’50, funcționează ca muzeu dedicat lui Tudor Vladimirescu până în 1977. [sursa]
Situația este identică și la fel în vecini, la Cula Nistor (foto dreapta). Pajiștea cosită și porumbul ce a făcut deja știuleți dau impresia că cineva muncește pământul, dar în rest același trist cod QR e singura dovadă a civilizației umane și a unor vizite în ultimul deceniu. Construită la începutul secolului XIX de polcovnicul Istrate Sălișteanu ca locuință în perioada lucrărilor agricole și pentru apărare în cazul atacurilor turcilor. Este distrusă de aceștia din urmă în 1815 și reconstruită la 1821 de căpitanul de panduri Nistor. Se pare că atunci existau și câteva dependințe în care se păstrau butoaiele cu vin, dar probabil turcii, care nu aveau voie la licoarea lui Bachus, le-au distrus. Mai multe detalii aici.
Am lăsat Cernețiul și am pornit mai departe, spre București, iar următoarea oprire a fost la Butoiești, pentru a vizita Conacul Răduțeștilor, o locuință tip culă ce a funcționat la un moment dat drept casă memorială Constantin Rădulescu-Motru, fostul președinte al Academiei Române fiind născut în localitatea mehedințeană. Am oprit în fața porții fără să am idee dacă se poate vizita, dar am intrat imediat în vorbă cu trei copii de la casele de vizavi și ei ne-au îndemnat să intrăm în curte. Casa nu se poate vizita, dar nu părea părăsită, iar copiii, bucuroși să vadă fețe noi, ne-au spus că există proprietari care vin cu ajutoare în sat, pe care le stochează acolo. Ce înseamnă asta, habar nu am, dar cu siguranță că sunt destui care ar dori să afle mai multe despre viața filozofului, psihologului, pedagogului, dramaturgului și omului politic Constantin Dobrogeanu-Gherea.
Ultimul loc vizitat a fost Cernăteștiul, unde se găsește Cula Cernăteștilor (foto dreapta), monument construit în secolul XVIII – XIX (am găsit ambele variante). Iar aici furia mea a atins un maxim, pentru că mi se pare inadmisibil ca o comună total necunoscută mie, semn că altceva important nu prea s-a întâmplat aici, să lase în paragină un monument vechi de mai bine de 600 de ani. Acel loc ar trebui să fie centrul cultural al comunei, punctul de atracție, centrul comunității tale. Ce am găsit? O clădire în paragină, cu puține informații (nici măcar acel cod QR…), care odinioară a funcționat ca muzeu, realizat prin grija învățătorului Nicolae Pârvulescu (am citit asta pe o placă de marmură de pe frontispiciul clădirii). Un reportaj interesant despre ea am găsit pe Gazeta de Sud. Se pare că la un moment dat Consiliul Județean Dolj a vrut să preia custodia culei, dar…reportajul e realizat în ianuarie 2014, clădirea e tot părăsită, deși înțeleg din reportaj că în ea se găseau obiecte populare, dar și oase de mamut. Bătaie de joc pe termen lung, ne vom trezi că se dărâmă și vom plânge că pierdem istoria.
Tot în Cernătești am descoperit o altă tradiție: băncile in memoriam. Știu, sună ciudat, dar n-am găsit alt titlu. Trecând prin sat, am văzut pe fiecare bancă din fața porții inscripționat un nume și o vârstă (foto stânga). Nu e o certitudine, dar înclin să cred că băncile sunt niște mici monumente pentru cei decedați, Google nu prea a fost de ajutor, dacă aveți vreo sursă de explicații, nu ezitați să îmi spuneți.
Deși mai era pe listă și Cula Poenaru, la Almăj, am lăsat-o pentru o vizită viitoare, pentru că deja se înserase și până la București era cale lungă și obositoare. Dar promit să ajung și acolo, la fel cum promit să văd și culele din Gorj, în special Cula Glogovenilor, dar și cele de lângă Târgu Jiu. Un proiect care descrie pe scurt toate culele din România este disponibil aici. Am văzut peste tot tăblițe cu tot felul de proiecte care promovează aceste monumente, dar puține inițiative care să facă ceva concret pentru salvarea lor. Și e tare păcat. Așa că, dacă aveți drum prin Oltenia, mergeți și vizitați culele, cât mai stau în picioare.
Ți-a plăcut? Dă mai departe!
