HeyDay Fest – cronică de festival

După cum v-am anunțat săptămâna trecută, în weekend am fost prezent la HeyDay Fest 2016, festival dedicat trupelor tribute. Și am zis să fac o scurtă cronică a evenimentului, pentru că sunt destule de spus.

În primul rând, organizarea a fost foarte bună și am mai multe argumente. Locul – Parcul Izvor – a fost bine amenajat (împrejmuit, fără a bloca parcul complet), accesul s-a făcut ușor (nu a fost coadă în nici unul din momentele în care am ajuns eu), suficiente puncte de cumpărat băuturi și mâncare, spațiu generos – puteai sta în fața scenei dacă erai venit pentru muzică sau mai în spate, la umbră, pe pătură, mulți copii care pur și simplu se jucau, toalete suficiente (aici ar fi o critică – iluminarea în zona lor). Și în general o atmosferă relaxată, de weekend, fără presiunea unui concert cu un nume mare, cu mulți oameni veniți să se relaxeze. Cred că Parcul Izvor poate fi o gazdă perfectă pentru un concert cu 20-30.000 de oameni fără probleme pe viitor. Merchandising și discuri, colț de tatuaje (foarte popular, era permanent coadă acolo), cort pentru filme și documentare legate de muzică, chiar multe opțiuni de petrecere a timpului.

Cele două scene mari au redus momentele moarte între artiști, cântându-se alternativ pe ele, astfel că tot ce trebuia să faci era o plimbare de câțiva pași pentru a migra de la Speak Floyd la Queen. Bună și ideea scenei pentru newcomers, e o expunere binevenită pentru artiști tineri sau în căutarea drumului prin muzică.  Artiștii au fost în general de bună calitate, favoriții mei au fost, așa cum anticipam, Speak Floyd, Dudu, Sandy, Laci și ceilalți au sunat fantastic. Mi-au plăcut de asemenea tributurile pentru James Brown, Guns’n’Roses, Aerosmith, foarte bună și J’Adele, deși a cântat ieri pe o căldură înfiorătoare. Îmi pare rău că i-am ratat pe Metallica, am înțeles că Andy&compania au fost foarte buni.

S-ar putea să fi fost mai bună o separare pe genuri a artiștilor – trecerea de la Led Zeppelin la Rihanna a fost cam bruscă pentru o parte din public. Adică o seară să ai Amy Winehouse, Adele, Rihanna, Michael Jackson, Elvis Presley, U2, iar Zeppelin, Whitesnake, Aerosmith, Pink Floyd în alta. Evident, e doar o opinie personală, din perspectiva artistului care urmează după un recital din cu totul alt spectru, cu un cu totul alt public. Înțeleg și raționamentul organizatorilor de a ține cât mai mulți oameni aproape întreaga seară (aici intră și neanunțarea programului exact).

Am schimbat câteva vorbe cu Buzz D’Angelo, omul care l-a personalizat pe James Brown, întrebându-l la ce se așteaptă publicul atunci când vine la concertul unei trupe tribute. Din experiența lui, oamenii nu se așteaptă să vadă neapărat un show identic cu originalul, ci mai curând vin să se bucure de muzica artistului pe care îl îndrăgesc. Mi-a spus că a mai fost în România cu ani în urmă, dar nu să cânte, ci să…patineze la Brașov, ocazie cu care și-a rupt piciorul.

Salut și faptul că a existat un bilet de intrare, chiar dacă minim, el și-a atins scopul: acela de a filtra publicul real de gură-cască. Prețul a fost mai mult decât rezonabil, așa cum am mai spus. Rămâne de văzut în ce măsură organizatorii sunt satisfăcuți de prima ediție (una reușită aș zice eu) și dacă acest proiect va continua în anii următori. Răbdarea lipsește de multe ori din România, sper să ne obișnuim că proiectele serioase sunt construite în timp.