Sunt stelist, iar apartenența vine, ca în 99% din cazuri, din familie. Când toți cei din jur aparțin unei familii sportive, doar un gest de frondă al copilului poate produce mutații suportericești (taci că intrăm în genetică deja). Iar spiritul roș-albastru se aplica, în anii ’80, aproape implicit, tuturor competițiilor în care sportivii și echipele clubului erau implicate. Sau, mai simplu spus, țineam cu Steaua și la handbal, și la baschet, și la rugby, și la orice vă mai trece prin cap și avea clubul echipă atunci. Lipiciul pentru handbal vine și el tot din familie, tata fiind, în urmă cu mulți ani, arbitru (divizia B) și antrenor de handbal feminin. La intersecția celor două planuri (stelism și handbal) stătea echipa ce îi avea în componență pe Ștefan Birtalan, Cezar Drăgăniță, Nicolae Munteanu, Adrian Ghimeș, Vasile Stângă, Dumitru Berbece, Marian Dumitru, Aurel Stângă. Ei alcătuiau și scheletul echipei naționale de handbal, ce a câștigat ultimele medalii importante ale handbalului românesc românesc: două medalii de bronz la Jocurile Olimpice (Moscova 1980, Los Angeles 1984) și bronzul mondial din Cehoslovacia din 1990 (despre care am scris aici).
Și pentru că fiecare copil are un idol în echipa din teren, eu m-am regăsit în…Vasile Stângă. De ce? Simplu, era dreptaci (ca și mine) și avea un șut formidabil. Țin minte cum încercam să îi imit plutirea de la 9 m prin casă cu câte o minge care numai de handbal nu era. Și oricât ar părea de ciudat, meciul care mi-a rămas în minte cu Vasile Stângă ca jucător este o…înfrângere. E drept, vorbim de o finală, mai exact de finala Cupei Campionilor Europeni din 1989. Steaua câștigase în tur la 6 goluri diferență, nu e mult în handbal, dar nici puțin, mai ales că vorbim de o finală și de un adversar din fosta Uniune Sovietică, SKA Minsk, ce domina handbalul masculin la nivel de club în acei ani (au câștigat trofeul de 3 ori, 1987, 1989, 1990). Deși interii noștri Vasile Stângă și Marian Dumitru au marcat împreună 18 goluri, sovieticii s-au impus, iar coșmarul copilăriei mele s-a numit Aleksandr Tuchkin, un inter stânga de 2,03 m ce începea săritura pentru aruncare de undeva de pe la 12-13 m. Era o perioadă în care handbalul masculin la nivel de club era dominat de echipe din blocul comunist, cele 4 semifinaliste ale Cupei Campionilor Europeni din 1989 fiind din URSS, România, Cehoslovacia și RDG.
În noiembrie 2012 începeam o serie de interviuri cu foști mari sportivi ai României, din dorința de a afla, pe de-o parte, cum evoluează aceștia după terminarea carierei, iar pe de altă parte cu scopul de a promova niște sportivi cu adevărat valoroși pe care sportul românesc i-a avut și care chiar pot reprezenta modele pentru tinerii de azi, în special cei care vor să se apuce de sport. Interviul cu Vasile Stângă, realizat în cadrul Săptămânii Campionilor la AFI Palace Cotroceni este cel cu nr. 6 pe care îl realizez cu un mare sportiv, după Andreea Răducan, Carmen Bunaciu, Andrei Iosep, Zoltan Kelemen și, excepția de naționalitate, Tony Adams. Iar când sportivul ți-a fost și idol în copilărie, emoția este evidentă.
1. Ce simte un sportiv când renunță la carieră? Ce e în sufletul lui în dimineața când se trezește și nu trebuie să meargă la antrenament?
Este un sentiment foarte neplăcut pentru că o viață întreagă ești obișnuit cu un bioritm și deodată… Dar, orice sportiv, după ce se lasă de sportul de performanță, continuă cu mișcarea.
2. Ați jucat patru ani în străinătate, în Spania. Își pregăteau cluburile jucători pentru etapa post-carieră (să urmeze școala de antrenori, studii, proiecte etc.)?
Da, am jucat în Spania. Normal că fiecare sportiv, la terminarea carierei, se gândește la ce va face în continuare. 99% dintre sportivi urmează Facultatea de Sport pentru a deveni antrenori, bineînțeles.
3. Au tinerii altă motivație în a se apuca de sport în ziua de azi? De ce s-ar apuca un copil de handbal astăzi?
Nu prea au motivație. Toți copiii din ziua de azi se gândesc în primul rând la câți bani vor câștiga. Asta este principala motivație. Au foarte multe preocupări, înclinații acum: smartphone-uri, laptopuri, Internet…
4. De ce performanțele fetelor au fost superioare celor din handbalul masculin în ultimii ani?
Bine, probabil competiția la fete e mult mai ușoară decât la baieți, părerea mea. Iar la fete s-a investit mai mult decât la băieți.
5. Urmăriți, cu siguranță, ce se întâmplă ora actuală în handbalul mondial. Ce ne lipsește pentru a ne întoarce în elită?
Aici sunt niște discuții foarte mari. Multe ne lipsesc, dar în principal profesionalismul.
6. România este cvadruplă campioană mondială la handbal. Câți dintre acei jucători care au făcut istorie mai sunt încă branduri sportive? Pe câți din ei îi mai recunoaște lumea pe stradă?
Pe foarte puțini. Generația actuală nu cunoaște niciun sportiv care a fost campion în ‘74. Au fost cazuri când au trecut pe stradă și nu știau cine sunt…
7. Pot fi acei campioni ambasadori ai acestui sport intrat, pe nedrept ar spune mulți, într-un con de umbră?
Da, sunt multe exemple de genul ăsta. Și la handbal avem mulți ambasadori care au fost în străinătate și au jucat la cele mai mari echipe.
8. Este societatea (prin instituții precum ANST, COSR, federații) responsabilă pentru eșecurile sportivilor în viața post-carieră?
Este principala responsabilă.
Ți-a plăcut? Dă mai departe!
