Lupta pentru visele tale

Dupa lansarea albumului in 15 orase, am inceput sa ma gandesc ce as mai putea sa fac pentru promovarea albumului. Initial, am incercat sa dau mailuri la cluburi, dar majoritatea nici macar nu raspund (sper sa va mearga afacerea mai bine decat “departamentul comunicare”). Am incercat sa apelez la oameni care ma cunosc, dar de multe ori nici ei nu au avut sorti de izbanda sau pur si simplu au considerat ca nu e cazul sa se agite. Astfel ca am inceput sa gandesc lucrurile altfel: de ce sa ma chinui pentru bani putini in locuri cu fum, cu promovare slaba, cu public neeeducat fata de ce ofer eu pe scena? Care e profitul (si nu ma refer la cel material) din aceasta lupta surda cu un showbiz ce functioneaza dupa niste reguli nici clare, nici de bun simt?

Si asta nu mi se intampla numai mie. Ma uit si la colegii de generatie, Alina Manole de exemplu. Are toata admiratia mea pentru faptul ca in permanenta incearca sa inoveze, canta cu muzicieni de mare valoare, experimenteaza cu sau fara ei. Credeti ca e usor? Credeti ca oamenii aceia nu trebuie sa fie platiti? De multe ori, artistii din band canta in mai multe proiecte, sunt mercenari, vin, isi fac treaba bine, isi iau banii si pleaca, dar tu, ca artist, trebuie sa faci rost de concerte, sa produci bani si pentru ei, iar asta nu e deloc usor. Proiectele de calitate nu se fac cu bani putini. Sa ne obisnuim odata ca ieftin si bun nu exista. Ca sa nu mai spun de perceptia generala ca artistii sunt niste tipi care nu fac nimic, ca doar arta nu se considera munca, ar trebui sa o faci pro bono, pentru bunastarea spirituala a omenirii. Asta imi aduce aminte de o poza de pe facebook “I’m an artist, I have bills too!“.

Apoi, trebuie sa recunosc ca domnul Nicu Alifantis e un model de urmat, iar stacheta ridicata prin proiecte ca Mozaic sau Cantece de semineu te obliga (daca te respecti pe tine ca artist) sa incepi sa gandesti lucrurile la alta scara. De acord, nu pot inca sa realizez proiecte de amploarea Mozaicului, probabil e unicat in peisajul muzical romanesc, dar nu mai poti gandi mic, concerte de carciuma, mai ales n Bucuresti, unde posesorii de locatii considera ca iti fac o favoare dandu-ti voie sa canti in locatia lor.

De cand ma stiu, nu prea am avut parte de reusite usor obtinute, a trebuit sa transpir serios pentru tot ce am realizat. Si desi uneori apar anumite frustrari, mai ales cand simt ca lucrurile ar trebui sa stea altfel, voi continua lupta pentru visele mele, indiferent ca ele sunt legate de cariera universitara, blog sau muzica. Incerc sa pun la cale diverse proiecte cu diversi parteneri pentru a putea veni in fata publicului cu spectacole de calitate. Asa ca stati pe aproape, in toamna veti avea parte de cel putin un spectacol inedit in Bucuresti. Si, daca zeii tin cu mine, si in 2-3 orase din tara.

P.S. Multumesc Daniel Rus pentru dialogul de ieri care a generat acest articol.