Queen

Queen la București

Antonio Sanchez

Antonio Sanchez

28/11/2015 Comments (0) Blog

Ploua

Ploua mărunt și des, condimentat cu un vânt tăios și rece. Nu stiu daca așa e in Seattle cand plouă, dar nu cred că i-au spus degeaba rainy city. Pianul lui Brad Mehldau țese ușor, parcă strecurându-se printre picături, iar Larry și Jeff îi țin isonul la fel de grijulii să nu piardă ritmul ploii. Ziua e pe sfârșite, muzica abia începe. Day is done…

Și, ca orice român care se respectă, atunci când e frig îmi fuge imediat gândul la soare și senin. Dar dacă și la Rio plouă, dacă și Copacabana e invadată de mii și milioane de inamici miniaturali și care îi întristează pe sutele de puști ce speră la o șansă de a scăpa din favelas prin samba, fie ea cu minge sau cu note? Ei cântă Valse brasilera, dar să fie tot un Chico Buarque.

Oare Parisul în ploaie cum e? Mai vesel sau mai trist? Si tu vois ma mere… Și timpul se oprește, nu doar instrumentiștii, ploaia cade mai rar, ropotul ei furios devine aproape șoptit, contemplativ. Aleile sunt mai goale, îndrăgostiții se ascund prin cafenele, doar pe cheiul Senei, dintr-o îndepărtată  mansardă, un pian singuratic își amestecă trioleții căutând-o pe ea, cea dizolvată de o ploaie fermecată…

Aș fi fost mulțumit și dacă aș fi ascultat doar această piesă, aș fi spus că a fost un concert reușit doar cu atât. Brad Mehldau pare un Steve Jobs, nu știu dacă e calmul, zenul de yoghin sau bluza kaki simplă, fără fasoane de “haine de scenă”. Își lasă colegii să zburde, să iasă în față, sunt momente în care se așeză turcește pe scaunul de pian și îi urmărește atent cum se desfășoară. Atinge clapele pianului cu un fel de respect, vorbește foarte puțin, cântă mai mult.  Jeff Ballard e probabil cel mai suav toboșar întâlnit, agresivitatea maximă fiind caracterizată de seriile de 32-imi, necum de un nivel ridicat al decibelilor. Să lași un toboșar să “își facă de cap”, iar el să nu se rățoiască la tomuri și cinele, credeți-mă pe cuvânt că asta e o raritate. Larry Grenadier e atât de regulamentar aliniat cu contrabasul încât ai senzația unui recrut ce execută un “prezentați arm!” la depunerea jurământului, încă de  la primul solo al serii, care îi aparține.

Două bisuri, aproape 2 ore de jazz. Am plecat spre casă liniștit (da, eu!). Nu mai ploua, s-a liniștit și ploaia între timp, probabil convinsă iremediabil de un trio de jazz ce a descoperit Bucureștiul. Cel mai altfel concert de jazz văzut până acum, unul de stare. Ultimul al anului vine pe 6 decembrie, Antonio Sanchez, stay tuned.

Credit foto: Ciprian Vlăduț – TwinArts

Ploua Brad Mehldau

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *