Povestile sportului: fotbal in Mama Rusie

Fotbal si politica?

De ce nu? Puterea politica determina dupa ea si “nevoia” de performante pe toate planurile, fie ca vorbim de cultura, sport (deci si fotbal) sau recorduri (ca in bancul cu Radio Erevan: Intrebare: E adevarat ca si in SUA sunt pitici? Raspuns: Da, dar cei din Rusia sunt mai mari!). O putere ca Uniunea Sovietica trebuia sa demonstreze si in sport ca este una din cele mai bune tari (daca nu cumva, chiar cea mai buna). Aria de selectie era una foarte vasta, astfel ca de-a lungul timpului in nationala au jucat, pe langa rusi, ucrainieni si bielorusi (majoritari) si georgieni (Civadze, Senghelia), armeni (Simonian), azeri (Banishevskiy) sau tatari (Hidiatulin). Astfel ca la mai putin de un 2 ani de la infiintarea URSS are loc si primul meci al unei echipe nationale de fotbal, care invinge Turcia cu 3-0 [1].

Primele participari la turnee finale

Prima participare la Mondiale are loc in 1958, in Suedia, unde Rusia ajunge in sferturile de finala, dar este eliminata de tara gazda. Peste 2 ani are loc prima editie a Campionatului European de fotbal, disputat intr-un format diferit decat cel existent si cu multe absente importante – Anglia, Germania Federala, Italia, Olanda. Cu aceasta ocazie, Rusia reuseste sa castige singurul sau trofeu major, beneficiind insa si de refuzul Spaniei de a juca meciul din sferturi la Moscova (sa nu uitam ca ne aflam in plin razboi rece, la doar 4 ani de la revolutia ungara, stopata drastic de fortele sovietice). In palmares mai exista si doua medalii de aur la olimpiada, dar in fotbal, importanta olimpiadei este, de cele mai multe ori, redusa. Din echipa campioana facea parte Lev Yashin, unul din cei mai mari portari ai istoriei fotbalului – este singurul portar care detine Balonul de Aur, iar in 2000 a fost declarat cel mai bun portar al secolului trecut (foto dreapta, via UEFA) [2]. Importanta lui Yashin in echipa se vede la Mondialele din 1962, multi specialisti punand esecul din sferturi in meciul contra Chile (tara gazda a turneului) pe seama prestatiei sale modeste.

In 1964, URSS pierde finala Campionatului European din Spania in fata tarii gazde, iar 2 ani mai tarziu, la Mondialul din Anglia, obtin cea mai buna performanta, ajungand pana in semifinala. Pierd insa atat semifinala contra Republicii Federale Germania, cat si finala mica, impotriva Portugaliei lui Eusebio. Vin din nou Europenele (1968), iar URSS ajunge in faza finala (unde ajungeau doar 4 echipe). Semifinala contra Italiei se termina 0-0, iar in locul unei rejucari (pe atunci nu existau prelungiri si 11 m), se opteaza pentru …datul cu banul! Si asa Italia merge mai departe, iar URSS pierde si bronzul european in fata Angliei [3].

Ca si in Chile, la editia Mexic’70, URSS castiga grupa, dar pierde in sferturi impotriva unei alte selectionate sud-americane (Uruguay), irosind sansa unei semifinale contra Braziliei. In 1972, la Europenele gazduite de Belgia (tot in format de 4 echipe), URSS ajunge din nou in finala, dar pierde fara drept de apel – 3-0 – in fata echipei RFG, condusa de Gerd Muller.

Cand sportul paleste in fata politicului

Preliminariile pentru Mondialul din 1974 aduc o noua imixtiune a politicului in sport. Nationala sovietica este descalificata datorita refuzului de a juca meciul retur impotriva reprezentativei statului Chile, unde, cu 2 luni inainte, avusese loc o lovitura de stat armata condusa de Augusto Pinochet, sprijinit, din umbra, de SUA. Stadionul National pe care trebuia sa se desfasoare meciul devenise, sub noul regim, locul de executie publica a dusmanilor regimului, iar cu 2 saptamani inainte, gardurile si tribunele inca mai purtau urme de sange. Nationala chiliana s-a prezentat la meci, iar 40,000 de suporteri s-au strans pe stadion pentru “meciul care nu a mai avut loc” (video) [5].

Urmeaza o perioada neagra, cu pierderea calificarilor la campionatele europene din 1976 si 1980 si cele pentru mondialul din Argentina 1978. Abia in 1982, sub comanda lui Konstantin Beskov, nationala de fotbal a sovietelor se califica la mondialul spaniol. In echipa erau deja prezenti Dasaev, Demianenko, Civadze, Bessonov sau Blohin [6]. Dupa ce depaseste “la mustata” prima faza a grupelor, depasind Scotia la golaveraj (primul loc ocupat de Brazilia, intr-o grupa din care a mai facut parte Noua Zeelanda), URSS va fi stopata in faza a doua grupelor de Polonia lui Boniek, Lato, Smolarek si Mlynarczyk (goalkeeperul cu care FC Porto castiga Cupa Campionilor Europeni in 1987). De altfel, Polonia avea sa castige medalia de bronz a acestei editii.

URSS sub bagheta Sfinxului Lobanovski

Dupa 1982, la carma nationalei revine Valeri Lobanovski (foto stanga, sursa foto). Acesta a condus nationala URSS in 3 “reprize”: 1975-1976, 1982-1983, 1986-1990. Cu exceptia perioadei 1982-1983, Sfinxul, asa cum era poreclit, conducea in paralel si pe Dinamo Kiev, prima echipa din URSS care a reusit sa castige o cupa europeana (Cupa Cupelor, 1975), performanta reeditata in 1986. Cu toate acestea, URSS nu se califica la CE din Franta din 1984, dar ajunge la mondialele din Mexic’86, cu o echipa dominata de jucatorii lui Dinamo Kiev. Nu mai putin de 9 jucatori de la Dinamo Kiev au fost titulari in meciul pierdut, dupa prelungiri, in fata Belgiei in sferturi (exceptiile fiind Aleinikov si Dasaev), ca si cele 2 rezerve intrate pe parcurs.  De asemenea, in lotul URSS la acea competitie se regaseau 13 (!!) jucatori de la Dinamo Kiev [7].

La Campionatul European din 1988, gazduit de Republica Federala Germana, echipa se baza in continuare pe scheletul celor de la Dinamo Kiev, invinsa de Steaua in Supercupa Europei in 1987. Celelalte echipe care furnizau jucatori nationalei erau Spartak Moscova si Dinamo Minsk. URSS avea sa invinga Olanda in grupe cu 1-0, printr-un gol marcat de Vasyl Rat (in ciuda pozitiei identice in teren si a numelui, nu este nici o legatura cu fundasul nationalei). Olandezii insa, cu o echipa formidabila din care facea parte tripleta Gullit, van Basten, Rijkaard, dar si fratii Ronald si Erwin Koeman, isi iau revansa in finala, invingand cu 2-0 prin golurile lui Gullit si van Basten (foto dreapta, sursa foto).