Românio, zi că-ți place!

Leapșă cu dor de ducă

14/01/2014 Comments (13) Blog, Educatie si Cercetare

Profu’ de chimie

Nu v-am povestit niciodată cum s-a născut legătura dintre mine și chimie. În familie nu existau prea multe legături (doar sora mamei din București a lucrat în branșă, la RENEL, la laborator), iar în generală nu am avut nici o treabă cu subiectul, fiind mai apropiat de fizică. La liceu însă, rolurile s-au inversat. La început mai timid, pentru că îmi lipseau destule noțiuni de bază în chimie, astfel că în clasa a 9-a nu am mers la olimpiadă. Am în minte și acum cuvintele unui om ce avea sa imi marcheze existenta pentru totdeauna : “nu ai nevoie de olimpiadă ca să înveți chimie”.

Am descoperit însă laboratorul, beneficiind și de faptul că profesorul Nicolae Pârvu era, la rândul său, un împătimit al experimentelor, iar eu tipul curios din fire, care vrea să facă cu mâna lui. Atunci s-a produs un declic, am început să imi fac rost de cărți dar, mai important, am început să fac rost de substanțe de pe la părinții unor colegi ce lucrau prin laboratoare de profil (farmacie, combinat chimic etc.). Când i-am spus că am circa 30 de substanțe și sticlăria de laborator minim necesară, a fost pe de-o parte încântat că “virusul chimie” începea să mă prindă, iar pe de altă parte m-a pus să promit că nu fac tâmpenii (dat foc la casă, pus sănătatea și integritatea mea și a altora în pericol și alte chestii de genul). Până în ziua de azi m-am ținut de promisiune.

chimieN-a fost însă punctul culminant al povestirii noastre. În clasa a X-a începe studiul chimiei organice, cu totul altceva decât cea anorganică din clasa a IX-a. La alchene sunt prins în ofsaid cu lecția neînvățată (nu știam cum funcționează chimia organică atunci și cât de important să ai noțiunile de bază – stereochimie, reguli de denumire etc.). Nu iau 3 (din câte țin minte cel puțin), dar primesc amenințarea că de acum încolo pentru mine nu mai există note intermediare, ci doar 3 și 9 (extremele profesorului Pârvu – 10 nu dădea decât o singură dată celor care mergeau la olimpiadă și în lucrări). Din acel moment, chimia devine subiectul meu de bază, încep să învăț cu adevărat, Nenițescu devine partenerul principal de lucru și încep să mă gândesc serios să dau la Facultatea de chimie. În decembrie 1993 (aceeași clasă a X-a), începe o altă perioadă frumoasă – aceea a mersului cu colindul (de povestit odată și odată). Îl vizităm și pe profesorul Pârvu (care era și soțul doamnei diriginte), care mă invită a doua zi la liceu să facem acetilură de argint (sau, mai generic, “petarde”). Cred că acesta a fost momentul în care am realizat că vreau să fac din chimie o profesie.

N-a fost ușor să duc această idee la îndeplinire. Vorbim de anii 1993-1996, când moda spunea “drept, medicină, farmacie, ASE”, că se câștigă bine din aceste meserii. Eu am pornit cu ideea că vreau să mă fac profesor de liceu și am rămas pentru totdeauna cu ideea că e important să știi, dar la fel de important e să îi înveți și pe alții. M-am încăpățânat în principiul că dacă ești bun poți face performanță în orice domeniu, indiferent cât de pe val este acesta. N-am depășit niciodată faza județeană a olimpiadei. Asta nu m-a împiedicat niciodată să intru al 6-lea la facultate (cu a 4-a medie), să lucrez în cercetare, să fac un doctorat.

Pe de altă parte, nu era deloc un profesor popular în clasa noastră, în special datorită materiei ce dădea bătăi de cap majorității colegilor. Avea ticul de a se juca cu monedele când asculta sau când lucram probleme la tablă, ceea ce dădea fiori reci multora din cei pe lângă care trecea. Dar între noi a existat o chimie, facilitată evident de interesul meu pentru subiect. Apropos de colegi, cred că de prin clasa a XI-a am început să contribui și eu la rezultatele colegilor de clasă, câțiva din ei (cel puțin trei) cerându-mi ajutorul pentru a depăși situații critice de la sfârșit de trimestru.

În ceea ce îl privește pe profesorul Pârvu, ne-am revăzut în anul III de facultate, eu obținând permisiunea de a efectua practica pedagogică chiar la Slobozia. Am mers împreună la ore, am predat sub privirile sale, iar în ultima zi chiar m-a rugat să rămân singur la una din ore, pentru că trebuia să plece din localitate. Probabil ultimul “extemporal” dat discipolului său.

Ultima întâlnire a avut loc în 2006, la aniversarea a zece ani de la terminarea liceului. Ca o mulțumire simbolică, i-am făcut cadou o copie a tezei mele de doctorat, pe care îl terminasem cu câteva luni înainte, ajunsesem acolo datorită priceperii sale în a mă atrage spre chimie.

Când putem spune că un dascăl își face meseria bine? În cazul profesorului Pârvu, eu consider că dacă măcar un elev dintr-o generație a dat la facultatea de chimie (din generația mea, au dat 3), el și-a făcut datoria bine. iar dacă măcar un elev de-al său i-a urmat drumul ajungând profesor, înseamnă că și-a îndeplinit menirea.

13 Responses to Profu’ de chimie

  1. kELOO says:

    Da, Marius, dl. Nicolae Pirvu a fost un adevarat dascal. Am nutrit aceleasi sentimente de admiratie pentru dumnealui. Din pacate nu am ales Facultatea de Chimie, desi ar fi fost frumos. Acum un an si jumatate cel ce mi-a fost diriginte a trecut in nefiinta. Odihneasca-se in pace!

  2. Alin Popescu says:

    Mda, frumoase randuri scrise despre Dirigu’. Nu stiu daca esti la curent, din pacate dansul nu mai este printre noi :(.

    Uitasem de faza cu monedele, dar citind, m-a trecut fiorul rece pe spinare :D. Nu stiu cum se facea, la clasa aveam 7-8-9, cum intram in laborator, mă pastea 3-ul 🙂 Cred ca mă schimbam la fata cand auzeam de laborator, si cumva mă citea, ca mereu mă scoteam de-o “nota buna”.

  3. Make says:

    @Alin @kELOO stiu ca a murit, din pacate, asta e viata, important e sa nu “moara” si in amintirea noastra.

  4. Ana says:

    Ce faina poveste, Make! Oamenii traiesc atata vreme cat ii purtam in noi si ii povestim altora. Asa zicea Irina Nicolau. Sunt sigura ca profesorul tau traieste in continuare si poate ca, citindu-te, se joaca iar cu monedele sau face niste acetilura de argint de bucuria pe care i-ai facut-o povestindu-l.;)

  5. Make says:

    Multumesc, Ana 🙂 Inapoi nu il poate aduce nimeni, dar macar sa nu il omoram si noi prin uitare.

  6. george says:

    intre ceea ce era acum …x…ani cand nu se stia de PARANDARAT-si ce fauna gasim in lumea prof.suplinitori care la examene iau de la 3 in sus ,apoi sant chemati sau isi fac loc la catedra pe acelasi PDRT. nu prea sant multe de spus decat ca PERFORMANTA A MURIT,CALITATEA E un cuvant fara aplicatie. Nu tineti partea acelei EXCROACE NUMITA DIN INTAMPLARE NICI macar profesoara. O PARVENITA ALATURI DE TOTI CEI CARE SUB O FORMA MASCATA CER BANI,parca numai lor nu le-ar fi suficienti banii

  7. Make says:

    @George cam unde ai sesizat tu ca tin partea parvenitei (banuiesc ca te referi la profesoara spagara). Si apropos de ce spui tu, profesori de calitate, ce isi fac meseria cu demnitate, vor exista intotdeauna.

  8. Natural says:

    Mie nu prea mi-a placut chimia, dar am avut o profesoara care si-a lasat amprenta asupra noastra. Pe vremea lu’ ceasca era printre putinii profesori care ne strigau pe numele mic. Stia insa se se impuna.

    Dadeam si teza atunci, am multe amintiri cu chimie 🙂

    Aveam un caiet pe post de somnifer. Lasam lectiile la chimie ultimele si cand dadeam de caiet mi se inchideau ochii. Imi puneam ceasul de dimineata cu 20 de minute mai inainte, ca sa mai citesc la chimie. Dar iar dadeam cu ochii de caiet si adormeam. Noroc ca eram in aceeasi clasa cu sora-mea si pana la liceu imi spunea lectia 🙂

    La chimie organica a zis ca ne asculta dupa vacanta de iarna. N-a invatat nimeni, eu nici atat ca eram obisnuit cu note in lucrari sau in teza. Si tocmai pe mine m-a scos la tabla. N-am fost in stare decat de un 4, dar macar am inteles cat de cat ce ma pusese sa fac.

    A doua zi elevii de serviciu au uitat sa stearga tabla si… lucrare de control. Cu ce mai prinsesem din ziua cu iesitul la tabla am luat un 5. Si uite asa din primele 2 zile de scoala aveam deja 2 note 🙂 Am luat 10 in teza si la lucrari un 9 si-un 10, asa ca nu s-a simtit foarte tare 🙂

    Pentru ca mi-am amintit de chimie ai de la mine o nominalizare dar si o leapsa ca-n filme.

    Mi-ar placea sa citesc raspunsul la tine pe blog, printr-un articol, sau macar printr-un comentariu la leapsa.

    Spor lepsuitor!

  9. Ioan Marcean says:

    Povestea e asemanatoare cu a mea dar mai noua cu aproape 25 de ani …eu am ales si profesat ingineria in fosta si glorioasa industrie chimica comunista…tu profesezi ?…sau ai renuntat in favoarea folk-ului ?

    Nelu Marcean

  10. Make says:

    @Ioan Marcean am doctorat in chimie, lucrez ca cercetator la Universitatea din Bucuresti. Cel putin deocamdata nu am renuntat la meserie 🙂

  11. dumitru radu says:

    as vrea sa devin chimist, dar cum devin?

  12. Make says:

    @dumitru radu simplu, faci facultatea de chimie 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *