România văzută de voluntari străini

Ani la rând (să ne fi găsit prin anii ’90), am considerat fluxul de migrație ca fiind unidirecțional în sistemul de educație, din România spre alte țări din vestul Europei. Că doar românii vor vacanțe la Paris, Viena, Londra sau Barcelona, că doar studenții români visează la Sorbona sau Cambridge. Primul semn că România reprezintă o destinație interesantă l-am avut în 2000 cred, când doi studenți de la Liverpool Hope au participat la Simpozionul Studenților Geografi pe care centrul de cercetare a mediului în care lucrez îl organizează de mai bine de două decenii. Apoi au început să vină studenți străini prin Erasmus, la început mai timid, pentru câte un stagiu de cercetare pentru lucrări de diplomă sau dizertație, apoi chiar pentru cursuri.

Acest lucru a fost și este mult mai evident în educația non-formală, unde constrângerile curriculare sunt mult mai reduse, iar dialogul intercultural mult mai pregnant. Pentru că acum ceva vreme scriam despre Serviciul European de Voluntariat și îl dădeam exemplu pe Vincente, voluntarul spaniol care lucrează cu A.C.T.O.R., revin cu o serie de informații despre activitatea lor în România, dar și impresii din stagiul de voluntariat și cum percep ei România. Programul propus de A.C.T.O.R. este unul experiențial și ludic; în fiecare zi, voluntari din diferite țări europene le oferă copiilor oportunități de a interacționa cu alte identități culturale prin acțiuni care să le stârnească interesul de a cunoaște particularitățile altor popoare, dar și valori comune țărilor din spațiul european.

Pe Eugenia Barbu, președinta asociației gazdă, am întrebat-o ce fac voluntarii A.C.T.O.R. în România și ce aduc ei în plus față de voluntarii români. Mi-a mărturisit că proiectul s-a născut în 2003 ca răspuns la o nevoie pregnantă a societății românești și anume interacțiunea concretă și nemijlocită cu diversitatea culturală. Din punctul ei de vedere, școala românească nu are o reprezentare concretă a conceptului de diversitate culturală și acest lucru împiedică o formare completă a conștiintei propriei individualități a tinerelor generații, bombardată de poziționări constant denigrante la adresa a tot ceea ce este românesc. Lipsa de apreciere a propriei culturi conduce în mod firesc la nevoia de a o abandona pentru altele cu mai mult potențial pentru o împlinire personală sau profesională. Practic, voluntarii fac atât teatru, dar și animație clinică, promovarea valorilor patrimoniale în rândul tineretului, promovarea voluntariatului sau asistarea copiilor cu dizabilități.

Tinerii străini vin aici, de multe ori, așteptând să se pună în slujba unei comunități pe care doar și-o imaginează, pornind de la informații oferite de mediul din care provin, de campanii mediatice uneori peiorative sau cel puțin nu prea măgulitoare. Pe de altă parte, acești tineri sunt cei mai fideli ambasadori ai țărilor lor, dincolo de orice stereotipuri, iar asta înseamnă o responsabilizare a lor, ceea ce contribuie la maturizarea lor ca persoane.

Ești ca un ambasador al propriei tale țări. Ești o imagine pe care o întipărești în mințile acelor copii (n.a. cei cu care voluntarii lucrează). Am ales legende și tradiții, muzică și exerciții artistice. Sper că alegerea a fost una bună. Maria Durczyk (Austria), voluntar A.C.T.O.R. link

Vorbind de câștigul personal al fiecăruia de pe urma experienței, acesta poate fi extrem de divers, de la exersarea unor cunoștințe și capabilități, la creșterea încrederii în sine, dezvoltarea creativității și aptitudinilor de comunicare sau învățarea unor limbi străine (mai ales că majoritatea grupurilor de copii cu care aceștia lucrează vorbesc preponderent română) și până la alegerea carierei pe care voluntarul o va urma în viață.

La început, am crezut că nu voi putea folosi experienţa trăită aici în viitorul meu profesional – credeam că lucrul cu copii poate fi util doar pentru meseria de profesor. Am descoperit, însă, prin intermediul activităţilor din spitale şi întâlnind diferiţi oameni, domeniul medicinei, în special pediatrie. Lina Bartaševičiūtė (Lituania), voluntar A.C.T.O.R. link

Citindu-le însemnările de pe bloguri, am realizat însă un lucru emoționant: toți, fără excepție, au descoperit o Românie total diferită față de ce se așteptau sau de ce auziseră în țările natele (fie că vorbim de Italia, Lituania etc.). Iar perioada petrecută aici îi face să se simtă în București ca acasă, cu toate lucrurile pozitive sau negative de care au avut parte.

Nu mă supăr sau nu o iau personal când cineva are o stare proastă și țipă la mine în supermarket, sau dacă un vecin obosit nu mă salută în lift. Mă duc la magazinele acelea micuțe și cumpăr dulciuri cu un leu, mă bucur că văd un copăcel pe geamul camerei mele și apreciez Bucureștiul foarte mult, cu toate zgomotele și hazardul lui. Cel mai probabil pentru că mă duce înapoi la zilele mele libere, tinere, iar asta mă inspiră și îmi trezește imaginația. Astăzi, Bucureștiul este casa mea. Indre Justina Augustinaite (Lituania) link