Steaua – Dinamo…altfel

Un meci Steaua – Dinamo e o tradiție și o rivalitate sportivă (cele dincolo de sport mi se par stupide) indiferent de sport sau de situația din clasament a celor două echipe. Și cum duminică seara Polivalenta din București găzduia meciul de baschet Steaua – Dinamo, dorul de un meci de baschet pe viu a contribuit esențial la decizia de a merge la meci. O sală plină pe jumătate, deși biletul a fost 10 lei (derizoriu) și vorbim de duminică seara.

Meciul a fost mai spectaculos decât m-aș fi așteptat, mai ales pe final, când Dinamo a reușit să revină cu ajutorul aruncărilor de 3 puncte (cred că au fost 9 sau 10 reușite). De la Steaua mi-au plăcut Bill Amis (e, în mod cert, jucătorul meu favorit, mai ales că e și născut în aceeași zi cu mine!), fantastic în defensivă (11 recuperări și 4 capace) și autorul a câteva slam-dunk-uri de mare efect (13 p în total)  și Titus Nicoară (28 puncte marcate), iar pe alocuri Malasevic și Barac. Așteptam mai mult de la Marinovic (Steaua nu a contat din afara semicercului). La Dinamo au strălucit Sutalo, Sulovic și Babkauskas, care în sfertul 4 au ars coșul de la 3 puncte, readucându-i pe dinamoviști în joc.

Steaua s-a relaxat pe finalul sfertului 3, când avea 12-14 puncte avans, iar Dinamo a reușit să fructifice la maxim acest lucru. Dar așa s-a născut suspansul finalului de meci, cu apărare om la om și ultimele 2 minute și jumătate care au durat probabil vreo 9-10.

Pentru mine e încă neclar de ce baschetul nu reușește să adune mai mulți oameni la meciuri în București și de ce nu reușește performanțe notabile, în ciuda unei popularități evidente. Probabil lipsa unei construcții coerente în ultimii 25 de ani își spune cuvântul, ca de altfel în tot sportul românesc.

Steaua – Dinamo dincolo de statistici

Pe cât de bine pregătit ca manager și minuțios cu detaliile organizatorice, pe atât de vulcanic e Virgil Stănescu în timpul unui meci. Nu poate sta pe scaun, stă la limita între nivelul lojelor și cel al tribunie, suferă când echipa nu merge, se entuziasmează când Amis reușește un capac senzațional sau un slam-dunk de efect, cântă cu galeria. Încă o dată, sunt foarte mândru de interviul realizat cu el.

Apropo de rivalitate, când deschideam eu ochii către baschet, Claudiu Fometescu era “juniorul” echipei lui Dinamo, din care făceau parte exerimentații Sandu Vinereanu și Dan Niculescu. Astăzi, el este antrenorul principal al Stelei. De asemenea, Virgil a jucat și el pentru echipa dinamovistă. Asta spun eu că înseamnă sa fii….profesionist!

Galeriile…niște băieți care mi-ar fi tare dragi pentru dăruire și energia cu care susțin echipele, dacă nu ar fi de o vulgaritate greu de egalat. Dacă mă gândesc că erau destul de multe fete și mulți copii în sală, nu cred că s-au bucurat de colecția de obscenități. Aș fi dorit să se abțină măcar în momentul festiv de includere în Hall of Fame al domnului Alin Savu, un baschetbalist cu performanțe greu de egalat în următoarea perioadă în baschetul românesc (aici găsiți un articol complet despre jucătorul Alin Savu).

Sursa foto: Cătălin Soare – SportAction