Oltchim nu poate disparea

In sport e nevoie de o alta abordare

20/09/2012 Comments (6) Sport

Cat de mult va propuneti sa va autodepasiti?

UPDATE1: 3 comentarii (si ce 3 comentarii!) deci nu exista dileme privind cei 3 castigatori. Deci Dana, Cristi si Razvan, aveti cate un bax de bere la mine. Cristi si Razvan sunt (sau vor fi) in Bucuresti dupa 1 octombrie cand revin eu de la Roma, deci primesc premiul personal de la mine. Dana e la Craiova, asa ca ori ti-l trimite agentia prin curier, ori ti-l las eu la primul drum prin Craiova.

UPDATE 2: Oncescu a batut recordul!

Automultumirea e cel mai mare dusman al progresului. Pentru mine nu exista am tot ce imi doresc, desi, multumesc lui Dumnezeu ca sunt un om foarte norocos si am avut si am parte de multe bucurii in viata. De asemenea, nu ii inteleg pe oamenii care nu cauta sa construiasca in permanenta proiecte noi. Eu sunt din categoria celor care prefera partea de inovare, de planificare, de dezvoltare continua, in dauna executantilor care nu depasesc cu 2 degete ce scrie la carte. Iar cand am o idee noua, n-am somn, mai ceva ca Maestrul Connect-R. Cand dezvolt o idee, nici nu simt oboseala, gasesc resurse nebanuite nici chiar de mine.

Primul exemplu ar fi profesia mea de chimist. Cand mi-a trecut prima oara prin cap sa dau la Chimie (sa fi fost 1994, clasa a X-a) imi doream sa ma fac profesor de chimie, in ciuda blamului ce trona asupra subiectului (datorita academicienei de trista amintire) si a ideii de profesor (prost platiti si fara nici un fel de orizont). Am stiut ca intotdeauna cand iti faci treaba bine, cand te autodepasesti, poti reusi, indiferent ce meserie iti alegi. Dupa aproape 20 de ani, am ajuns cercetator in Universitatea din Bucuresti (ba chiar unul cu state vechi, peste 13 ani cu carte de munca), am umblat prin toata Europa, am cunoscut oameni de stiinta cu performante remarcabile.

StejarChiar daca nu sunteti pasionati de skandenberg sau de culturism, sigur ati auzit de Ion Oncescu. E “nebunul” care a facut, pe rand, skandenberg cu  300 de oameni, cu 500 de oameni, pentru ca pe 12 februarie 2012 sa stabileasca un nou record mondial dupa ce a invins 1024 de oameni. Cum ar fi fost sa spuna, dupa 500, “hai, ca sunt destui!”?

La mai putin de un an, Ion Oncescu se pregateste sa doboare un nou record. Duminica, 23 septembrie, la Bazinul Dinamo (Sos. Stefan cel Mare, nr. 7, Complexul Sportiv Dinamo), el va incerca sa traverseze un bazin de 50 de m inotand cu o haltera de 50 de kg pe umeri. Evenimentul are loc intre orele 15:00 si 17:00, dar doritorii pot asista, de la ora 14:00, la ultimele antrenamente.

Si pentru ca vorbim de autodepasire, impreuna cu Stejar Strong, oamenii care il sprijina pe Oncescu in noua sa tentativa de record mondial, m-am gandit sa va lansez o provocare. Va invit sa postati un comentariu in care sa povestiti un moment in care ati simtit ca v-ati autodepasit, ca v-ati invins limitele, ca v-ati batut propriul record. Cele mai inspirate povesti vor fi rasplatite cu cate un 6-pack de Stejar Strong.

Astept raspunsurile voastre pana luni, 24 septembrie, ora 23:59:59. Pe 26 septembrie anuntam castigatorii.

O poveste superba despre autodepasire gasiti pe blog la Daniel. Oameni ca el merita tot respectul.

6 Responses to Cat de mult va propuneti sa va autodepasiti?

  1. Papa says:

    Multumesc Make 🙂

  2. Ultima data cand am simtit ca mi-am depasit limitele a fost acum, recent, cand am incercat sa ma pregatesc pentru supermaratonul de la Marasti Nu mai facusem antrenamente serioase de cateva luni de zile, dar voiam ca in 2 saptamani sa ma antrenez pentru a termina un maraton. Primul obiectiv era sa alerg 20 de kilometri dupa o saptamana de antrenament si, spre surprinderea mea, am si reusit.

    Am tras de mine cum nu o mai facusem de mult. Singurul contorizator era timpul, ca telefonul, care-mi calcula distanta, era in buzunar. Stiam cam cat am alergat, pentru ca facusem alergarea pe strada, unde sunt borne kilometrice, dar daca ma gandeam ca abia terminasem 6 kilometri, nu mai ajungeam niciodata la capat. Ma uitam la ceas si-mi calculam distante aproape imposibil de parcurs in timpul ala. Tin minte ca la 35 de minute imi ziceam: „A, 35 împartit la 4 = aproape 9 kilometri. Stau bine, aproape am terminat jumatate.”, asta desi totodata eram constient de faptul ca n-aveam cum sa fac 9 kilometri în câte 4 pe kilometru sa simt ca mai rezist înca 11.

    La kilometrul 16 îmi ziceam ca „Orice neantrenat e în stare sa alerge 4 kilometri, iar eu nu pot?”. Si motivându-ma asa am terminat toti cei 20 km si 149 m în vreo 110 minute. Atunci mi-am dat seama ca nu mai alergasem niciodata 20 km singur, iar asta a fost o adevarata depasire a limitelor.

  3. R?zvan Spiridon says:

    Ma gândesc ca atunci când vorbim despre depasirea limitelor personale, nu suntem constienti de fapt de limitele noastre si nu avem o întelegere corecta a acestui lucru. Simplul fapt ca am depasit-o, înseamna ca aceea nu era o limita adevarata (care conduce la resemnare); altminteri nu putea fi depasita.

    Spun asta pentru ca majoritatea oamenilor considera ca nu pot ajunge la un anumit nivel sau nu pot face cutare sau cutare lucru, fiind prea putini constienti de capacitatile si resursele cu care omul a fost înzestrat de Dumnezeu. Ce ma tine acum sa ajung unul din cei mai buni matematicieni din tara asta nu este lipsa capacitatilor fizice si intelectuale, ci acea tocire a vointei (realizata cu fiecare tinta neatinsa, cu fiecare compromis facut), acea lene psihica ce devine cronica la un moment dat. Si mai e ceva aici… Cine îmi creioneaza mie limitele? Eu, sau persoanele din jurul meu? Este o mare diversitate de opinii în ce priveste treaba asta, pentru ca din 10 cunostinte/prieteni, s-ar putea sa fie 10 pareri cu privire la limitele mele (într-un anumit domeniu), ba chiar si parerea mea oscileaza în functie de realizarile personale (chiar daca sunt mici, dar sa fie…) care îti dau aripi de fiecare data, reaprind vointa si te remotiveaza, dându-ti sentimentul ca totul este posibil (orice „limita” poate fi depasita).

    Exemple personale sunt destule, însa nu contin latura asta a senzationalului (fiind astfel prea putin atractive)… As zice ca pseudolimitele sunt personale (ex: experienta lui Cristian Florea), pe când limitele adevarate sunt generale, se aplica tuturor oamenilor.

    Îmi vine în minte experienta unui baiat negru, poreclit „prostul clasei”, cu cele mai slabe rezultate la învatatura, ocolit si marginalizat de colegi si ridiculizat de catre profesori. Nimeni nu credea în vreo schimbare a lui, nimeni nu credea ca se poate descotorosi vreodata de porecla „prostul” sau ca poate iesi ceva bun din el, cu exceptia unei singure persoane: mama lui (care nu stia sa scrie sau sa citeasca). Prin adoptarea unor reguli simple de gestionare a timpului celor doi copii (nici fratele lui nu era „mai destept”) cum ar fi limitarea privitului la televizor si un program de lectura si odihna, acest b?iat, în câtiva ani, a terminat liceul cu cea mai mare medie. Dupa ce a absolvit medicina, a fost primul medic ce a reusit o operatie de separare a unor gemeni siamezi, recunoscut în toata lumea pentru contributiile din acest domeniu. Numele lui este Ben Carson – o personalitate în domeniul medicinei.

  4. Dana says:

    Cand citesc mai sus la Cristi aproape ca nu-mi mai vine sa mai scriu, dar ca sa vezi, Make, ce fac eu pentru tine… 😛
    Toata viata mi-am antrenat mai mult creierul decat corpul. Chiar daca o sa sune amuzant, am mobilitatea unei scanduri, adica nu stiu / pot sa fac 3 abdomene, ca sa nu vorbesc de miscari mai elevate, precum podul sau alte exercitii care pot parea elementare pentru oricine a trecut prin scoala (si, implicit, pe la orele de ed. fizica). Dupa ce am vazut la Bloggers Inc. ce bine si placut e sa faci niscaiva miscare, mi-am pus ambitia si m-am dus cu Oana la sala, la Kangoo Jumps (unde facem exercitii cocotate pe niste ghete pe arc, dar si parte de aerobic).
    La primele sedinte ma vedeam in oglinzile alea si ma comparam cu restul colegelor cu mai multa experienta si mi se parea ca-s handicapata fizic: nu reuseam sa mentin postura, sa execut miscarile, nu ma sincronizam, nu puteam tine pasul etc. Toti prietenii si cunoscutii imi spuneau (si inca imi mai spun) ca nu isi pot imagina cum arat eu in ghetele acelea, facand exercitiile respective.
    Acum nu-mi vine sa cred cu cata usurinta ma misc, si nu numai la sala. Odata depasit momentul din punct de vedere psihologic, pana si miscarile corpului vin mai usor. Mi-am autodepasit propriile asteptari si, pentru mine, e un castig pe mai multe planuri! 🙂

  5. […] în special temporale ?i sentimentale. Pe de alt? parte, povestea de asear? e pu?in ?i despre dep??irea limitelor , ?i despre a ?tii pân? unde po?i merge. De a te bucura de fiecare moment ?i fiecare […]

  6. Mihai says:

    Cam in fiecare Duminica imi propun sa mananc cu un mic mai mult decat saptamana trecuta. Recunosc ca nu imi iese mereu, si atunci imi potolesc dezamagirea cu multa bere. Stejar! (Comentariu in afara concursului :D)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *