Citeam la Andrei despre Dennis Rodman si mi-am adus aminte de noptile pierdute uitandu-ma la meciurile din NBA, astfel ca am scris articolul despre poreclele jucatorilor din NBA. Si totul din pasiune, necum fortat de cineva. Si cu aceeasi pasiune stiam si inca stiu echipele de fotbal ca pe apa. Luam notite la meciuri, cu jucatori, cu informatii despre ei. Azi…just google it.

Uneori ma apuca nostalgia si caut pe youtube fragmente din meciuri istorice pentru romani – fie campaniile nationalei, fie drumul Stelei spre Cupa Campionilor Europeni. Si desi sunt stelist, va asigur ca nici campania ’83 a Craiovei pana la semifinala cu Benfica nu imi e straina sau meciurile senzationale facute de Dinamo pana la semifinala CCE din 1984 contra lui Liverpool. Adica oricand va pot “recita” echipele respective, ba la Craiova chiar lotul. Si fara google!

Pentru ca atunci, desi exista pasiune si rivalitate, ea nu atinsese nici 10% din violentele gratuite de azi, de limbaj si nu numai. Tin minte cum seful mamei facea misto de mine, punandu-ma sa ii spun pe cine a batut Craiova, doar ca sa ma auda pronuntand Kaiserslautern. Sau cum ma tavaleam prin patul casei bunicilor asa cum il vazusem pe Ionel Augustin, zis Oneatza, care se arunca pe genunchi dupa ce inscria in poarta lui Hamburg. Apropo de bucurat, stiam modul fiecarui jucator de a se bucura dupa ce inscria. Hagi avea un “dans”, o “machedoneasca” de-a lui cum zicea tata. Balint lovea aerul cu pumnul in saritura. Mai peste hotare, Hugo Sanchez executa o tumba dupa fiecare gol marcat si cum marca des, devenise un brand.

Am si plans datorita fotbalului. 1986, Andrelecht – Steaua 1-0, gol fabulos marcat de Enzo Scifo (vezi clipul de mai jos), dupa un joc deloc rau facut de Steaua la Bruxelles. Atunci m-am ascuns in bucatarie, pentru ca sa nu le dau ocazia parintilor sa ma vada cu lacrimi in ochi.

In acea vreme, jucatorii erau in primul rand sportivi. Astazi, ei sunt de multe ori branduri fara suflet, mai atenti la frizuri si sa se vada numele sponsorului pe maieul de sub tricoul de joc. Si nu stiu daca asta e bine.

Duminica dimineata e facuta pentru somn in general. Evident, sunt si unii care nu au somn. De exemplu, bloggerii. E de ajuns sa le zici “hai la fotbal!” ca lasa paturi, neveste, amante si dau navala. Asa si ieri (n.a. duminica 29 ian), la invitatia FC Freshness, realizata de head&shoulders impreuna cu Dani Coman, portarul Rapidului. Ne-am strans la fotbal mai multi bloggeri, si mai mici, si mai friptura, plus vreo 2 care erau pilaf.

Nu pot sa nu ma laud si sa spun ca am fost excesiv de fresh(ness). Am pe tot terenul, am stat si in poarta (vezi poza din header), am coordonat si apararea (nu stiu cum se facea, dar cum urcam si eu in atac, cum luam 2-3 goluri), am aparut si in careul advers (foto dreapta, cu nr. 13), am avut si o ocazie uriasa, cu un sut fabulos de la distanta dupa ce depasisem din glezna 2 adversari, care insa a zguduit bara.

Colegii mei nu prea m-au ajutat pe faza defensiva, astfel incat la un moment dat la noi in careu era 3/4 din echipa adversa si nimeni din echipa noastra! Dar nu pot sa nu remarc finetea driblingurilor lui Mircea Mester, travaliul lui Bogdan Dascalescu sau tehnica lui Auras, clar revelatia echipei, nu doar pe parcursul meciului, ci si la interviurile de dupa meci. Din punctul de vedere al lui Bunescu, meciul a fost strans, mai ales pe la maneci si asta pentru ca si-a luat tricoul direct peste geaca.

Oricum, a fost un meci agreabil, in care buna dispozitie a fost cuvantul de ordine si desi ne-am fi dorit sa ne manifestam la fel ca echipa FC Freshness din clip, datorita frigului ce a acoperit tara noastra, noi nu am ajuns la faza de prosop.

15 noiembrie 1989. Pe Stadionul Steaua, se juca Romania – Danemarca, meciul pe care toti il considera nasterea generatiei de aur. Daca batea, Romania se califica la Mondialele din Italia. Eu eram clasa a VI-a si evident nu aveam cum sa vad meciul. Dar in acea perioada aveai “cota obligatorie” de deseuri de adus la scoala. Evident, uitasem, dar cum bunicii locuia foarte aproape de clasa, am “fugit” pana la ei, stiind ca strang caiete, ziare etc. in saci.

Am intrat val-vartej in casa, nu cu gandul sa caut sacul de hartie, ci sa vad inceputul meciului. Numai ca Povlsen a dat gol in minutul 6 asa ca mi-am luat sacul de hartie si m-am intors amarat la scoala. Cand am ajuns acasa insa, aveam sa aflu ca Romania a castigat cu 3-1!

Uitandu-ma pe materialul de mai sus, am devenit extrem de nostalgic si oarecum admirativ. Tin minte cum mult au carcotit ca de fapt meritul pentru acea echipa ii apartinea lui Mircea Lucescu, antrenor al nationalei pana in 1988. Hai sa va spun doua motive pentru care nu sunt de acord si de ce cred ca Emeric Ienei este artizanul ei:

1. Alegerea echipei. Romania avea in acel moment ca fundasi stanga fie pe Klein (titular in meciul tur, din Danemarca, pierdut cu 3-0), fie pe Nae Ungureanu, unul din cei mai buni fundasi stanga din istoria fotbalului romanesc, titular in Craiova Maxima si inlocuitorul la Steaua al lui Ilie Barbulescu (titularul de la Sevilla). Si totusi nea Imi il titularizeaza acolo pe Iosif Rotariu. Ca variante de atacant central, existau Piturca si Camataru, dar nea Imi incepe cu Gabi Balint (care nu mai jucase de 2 ani la nationala si care in toata cariera pana atunci marcase 2 goluri pentru nationala), care inscrie 2 din cele 3 goluri. Andone in locul lui Bumbescu, desi nea Imi antrenase Steaua ’86, iar meciul se juca in Ghencea.

2. Tactica. Uitati-va la materialul de mai sus si priviti schimbarile de pozitii din teren. Astfel, Dan Petrescu ajunge la o faza mijlocas stanga, Sabau joaca foarte mult in centru, de unde si inscrie golul 2 si il creeaza pe cel de al 3-lea. Plus un mijloc de vis: Hagi, Gh. Popescu, Sabau, Lupu (Mateut a fost lasat pe banca si a intrat in repriza a 2-a).

Si mai sunt doua aspecte pe care vreau sa le semnalez:

- ascultati imnul cantat de public – e imnul vechi, Trei culori; suntem cu 1 luna inainte de revolutie, toata Europa de Est era in plina agitatie revolutionara; chiar no comment!

- echipa Danemarcei – in mare, aceeasi echipa va castiga Campionatul European din 1992, dupa ce a beneficiat de excluderea Yugoslaviei pe motive politice, iar jucatorii au fost stransi efectiv de pe plaje, unde se aflau in vacante; din ea faceau parte Schmeichel (portarul legendar al lui Man. United), Povlsen (Eindhoven, Borussia Dortmund), Lars Olsen, Ivan Nilsen, Lerby (castigator CCE cu Eindhoven), fratii Brian si Michael Laudrup.

Sursa foto si un articol foarte bun pe aceeasi tema

In ultima vreme am tot scris despre sport, fotbal sau nu. De aceasta data, Mircea a descoperit un documentar fabulos.

The 100 greatest football moments of all time e o istorie romantata a fotbalului, condimentata cu imagini, cu povesti, cu situatii similare care ar fi putut intra in top, dar n-au facut-o. Mircea are dreptate: merita sa va petreceti un week-end (sau mai mult) pentru a citi si a privi imaginile. Veti fi uimiti de cate emotii va vor coplesi, amintiri cu eroii acelor timpuri, cu momente similare in care ati fost implicat (la TV sau poate chiar pe stadion).

Ca sa va dati seama la ce nivel sunt clipurile, va spun ca pe locul 95 se afla performanta lui Duckadam la Sevilla in 1986, iar “competitia” a fost cu genialul calcai al lui Madjer (FC Porto) din finala din 1987, impotriva lui Bayern Munchen. Ca sa si comentez un pic, pe sectiuni, iata la ce m-am gandit eu privind clipurile (Nu voi povesti fiecare clip, ci doar cele de care imi amintesc).

100-90. Golul lui Roberto Carlos in meciul cu Franta, cand mingea ia un efect extraterestru, pare ca se duce 50 cm pe langa bara, apoi revine in cadrul portii, loveste mingea si intra in poarta. Goikoetxea (Bilbao) care il accidenteaza grav pe Maradona (pe atunci la Barcelona) – peste ani, Lacatus il va “razbuna” pe Maradona, accidentandu-l la fel de grav pe jucatorul basc. Argentina – Columbia 0-5 la Buenos Aires – Argentina era campioana mondiala din 1986 si finalista din 1990, castigatoarea Copei America in 1991 si 1993. Era meciul care facea din Columbia una din favoritele la mondialul din 1994 din SUA – ce n-au anticipat specialistii a fost prestatia lui Hagi si compania. Cele 4 penalty-uri aparate de Duckadam la Sevilla – cel mai important moment al fotbalului romanesc. “Lovitura fulgeratoare” a lui Eric Cantona impotriva unui suporter al lui Crystal Palace. Aparitia Legii Bosman – o schimbare fundamentala in fotbal.

90-80. Sfertul de finala de la World Cup 1966 Portugalia – Coreea de Nord, in care coreeni au condus cu 3-0 o echipa a Portugaliei cu legendarul Eusebio pe teren. De altfel, chiar “Perla Mozambicului” avea sa restabileasca normalitatea, inscriind 4 goluri.

80-70. Danemarca si uimitoarea lor performanta de a catiga Euro’92 veniti de pe plaja, dupa ce au beneficiat de eliminarea Yugoslaviei pe motive politice. Prima “scarita” din istoria fotbalului a cehului Panenka. Golul lui Francois Omam Biyick care determina o victorie ireala a Camerunului impotriva Argentinei (campioana mondiala en-titre) in deschiderea Mondialului Italia’90.

Va urma…pentru c? fotbalul are multe povesti care merita spuse. Sau, dupa caz, citite.

UPDATE 2: discutiile cu Cristi Frisk au mai aparut 2 propuneri: Detari (mijlocasul maghiar de la Honved Budapesta) si Jari Litmanen (atacant la Ajax, Barcelona si Liverpool). Daca la primul performantele nu sunt remarcabile, cu cea de a 2-a propunere sunt total de acord.

UPDATE: Discutiile pe twitter si comentariile voastre m-au convins ca la lista merita adaugati George Best (Irlanda de Nord), Andrei Shevchenko (Ucraina) – Multumesc celor care au comentat aici pe site, dar si lui Mircea, Ellunes sau Ionut Tataru.

De-a lungul timpului, au existat multi fotbalisti geniali, care au facut furori la echipele de club, dar care nu au avut parte si de colegi de generatie pe masura la echipa nationala.

Ryan Gyggs este unul din cei mai buni fotbalisti galezi din toate timpurile: 12 titluri in Premier League si 2 Ligi ale Campionilor cu Manchester United, plus multe alte trofee de echipa sau individuale (detalii la wikipedia). La nivel de nationala, insa, nu a avut satisfactii pe masura, nereusind nici o calificare la vreun turneu final, european sau mondial.

Si daca tot vorbim de galezi, trebuie sa il mentionam si pe Ian Rush, unul din atacantii emblematici ai lui Liverpool, castigator al Ghetei de Aur, 5 titluri in Premier League, Cupa Campionilor Europeni, cel mai bun marcator din istoria Tarii Galilor si multe alte premii individuale sau de echipa.

Liberianul George Weah a fost declarat jucatorul african al secolului trecut, cu aparitii in tricourile lui AS Monaco, PSG, AC Milan, Chelsea, Manchester City sau Olympique Marseille. Performantele la nivelul echipei nationale insa sunt nule. In imaginile de mai jos aveti doua goluri fabuloase inscrise pentru PSG si AC Milan.

Hugo Sanchez a jucat 4 sezoane pentru Atletico Madrid si 8 pentru Real Madrid (1981-1992), inscriind 54 si 164 de goluri pentru cele 2 echipe, din care 38 in sezonul 1989-1990, cand a castigat Gheata de Aur. A facut parte din echipa Real-ului care a castigat 5 titluri consecutive (1985-86 pana in 1989-90) alaturi de Butragueno, Michel, Sanchis, Chendo, Schuster sau Valdano, care insa pierdea semifinala Cupei Campionilor Europeni impotriva lui AC Milan dupa un neverosimil 5-0 pentru Milan-ul tripletei olandeze Gullit – van Basten – Rijkaard. La nivel de nationala, singura performanta a fost un sfert de finala la Cupa Mondiala din 1986 (chiar acasa, in Mexic).

In incheiere i-as mentiona pe “gemenii golului” din Chile, Salas (River Plate, Lazio, Juventus) si Zamorano (Sevilla, Real Madrid, Inter Milano): 70 de meciuri la nationala, 37 de goluri, respectiv 69 de meciuri si 34 de goluri. Daca la Cupa Mondiala din 1998, Chile ar fi avut inca 2-3 jucatori pe masura celor doi, ar fi putut ajunge mult mai departe.

Ce alti jucatori geniali stiti care nu au avut parte de o nationala pe masura?

Sursa foto

Citeam la Dan Olteanu despre dezamagirile lui in materie de sport pe anul 2011. Initial am vrut sa comentez la el, dar cand m-am apucat sa scriu, mi-am dat seama ca depasesc cu mult dimensiunile unui comentariu, asa ca am zis ca e cazul sa o iau ca pe o leapsa. Iata ce scrie Dan pe blogul lui:

• Prestatia nationalei de polo a României la Campionatul Mondial din China, clasata pe locurile 11-12;
• Ratarea pentru a câta oara (?) a calificarii la un turneu final al Campionatului European de Fotbal de catre nationala României;
• Romania a incheiat participarea la Campionatele Mondiale de Gimnastica Tokyo 2011, fara sa câstige vreo medalie, o contraperformanta ce nu am mai înregistrat-o de 30 de ani de la Mondialul din 1981;
• Otelul Galati, campioana României la fotbal care nu a reusit sa obtina nici macar un punct în grupele Champions Leaque unde a obtinut calificarea direct;
• Prestatia lamentabila a nationalei de handbal feminin la Campionatul Mondial din Brazilia, unde nu a obtinut unul din primele 7 locuri care ar fi asigurat participarea la Olimpiada de anul viitor de la Londra, mai mult, a pierdut în grupe cu uluitoarea diferenta de 19 goluri la Franta, viitoarea vicecampiona mondiala.

Eu sustin, la fel ca o parte din comentatorii de pe blogul lui Dan, ca in materie de polo avem rezultate nemeritat de mari. In  2003, noi aveam 300 de poloisti legitimati, FC Barcelona (un singur club deci) avea 3000, deci despre ce vorbim. De altfel, am mai scris despre asta, imediat dupa Mondiale (apropos, baietii merg la Europene in perioada 16-23 ian, la Eindhoven, in Olanda).

La gimnastica si handbal da, aveam pretentii, nu stiu daca justificate sau nu, dar acolo avem traditie. Ce-i drept, doar ea a mai ramas…si la handbal masculin i-am invatat pe toti handbal si acum ne asculta cu urechea. Pe de alta parte, la handbal feminin avem un campionat foarte slab, in care Oltchim-ul reuseste sa faca vreun egal doar daca nu reuseste sa se mobilizeze suficient. Plus ca a lipsit Cristina Neagu, care, se vede acum, ca facea cam cat jumatate din echipa.

La fotbal, avem doar pretentii, nu si valoare – pentru ca marii fotbalisti nu pricep ca 150.000 de euro anual intr-o tara cu salariul mediu de 4-6000 de euro pe an e macar un argument sa iti faci datoria cum se cuvine, nu sa stai in baruri pana la 3 dimineata. Faptul ca Otelul n-a facut nici un punct e cea mai buna dovada ca echipa galateana nu a fost o campioana meritorie – imi aduc aminte de Dinamo, care castiga campionate si cupe in tara, dar nu era capabila sa treaca de preliminarii.

Scandalul de la Petrolul Ploiesti – Steaua este arhicunoscut. Un dement intra pe teren si il loveste pe Galamaz cu pumnul, apoi e batut (nu suficient zic eu!) de Martinovici si Stanca, cei doi sunt eliminati, iar meciul continua. Ulterior este oprit cand o torta il loveste pe Tatarusanu in spate.

Ajax Amsterdam – AZ Alkmaar. Un alt dement intra pe stadion si il ataca pe portarul celor de la AZ Alkmaar, acesta reactioneaza identic cu Martinovici (acum ii credeti pe cei care spun ca e cea mai probabila reactie cand te ataca un tembel?) si este eliminat.

Situatie identica, reactie identica a arbitrului, in conformitate cu regulamentul.

Eu sunt fan Ajax de pe vremea cand abia auzisem de un “nebun” care juca cu 14 si ca un antrenor a antrenat o mare echipa olandeza, dar pe cuvant ca nu pot sa il condamn pe portarul sau pe antrenorul celor de la Alkmaar. Pur si simplu nu pot gandi decat omeneste, nu si fotbalistic. Undeva insa, e o problema. Voi ce credeti, unde e problema?

Nu e prima oara cand raspund unei invitatii a Policy Center for Roma and Minorities de a participa la un meci de fotbal impotriva rasismului (click aici pentru detalii despre prima participare). Ca de obicei, am avut drept colegi  de cauza si “adversari” in teren oameni pe care de-a lungul anilor i-am admirat pentru performantele lor sportive si nu numai.

Si nu ma pot simti decat onorat sa joc alaturi de Gigi Multescu (n-o sa uit niciodata golul de 2-0 de la Bucuresti impotriva lui Hamburg) sau Adrian Bumbescu (fundasul de fier din cea mai galonata echipa din istoria fotbalului romanesc), dar si alaturi de un muzician de talia lui Damian Draghici. Sa nu ii uitam si pe Jean Vladoiu, Ionel Ganea,  Florentin Petre, Marius Cheregi, Marian Savu, toti fotbalisti cu performante greu de neglijat in fotbalul romanesc.

Chiar daca unii din participanti nu au reusit sa inteleaga adevaratul mesaj al meciului, pot spune ca am avut parte de un meci intre prieteni, cu scopul de a ne distra si a transmite un mesaj de unitate intr-o lupta grea si de durata cu un flagel greu de combatut: RASISMUL.

Si in ciuda a numeroase exemple negative pe care multi din voi mi le-ati putea oferi, va asigur ca exista la fel de multe motive de care putem fi mandri.

Cand datorita fotbalului ajung sa ma cert si sa ma imbrancesc cu prietenii, distractia dispare. Iar in momentul ala, spun STOP. Sper sa nu imi treaca supararea si sa uit si sa revin, pentru ca mai devreme sau mai tarziu tot aici se va ajunge. Si zau ca e trist. Iar eu prefer sa am prieteni decat parteneri de fotbal.

Felicitari echipei din Cluj pentru castigarea cupei.

sursa foto

LATER EDIT: Puteti citi pe site-ul GSP.ro declaratia lui Piturca dupa meci, citita acum, dimineata. Asta ca sa vedem daca am avut dreptate sau nu.

Am facut un meci bun, terenul greu ne-a impiedicat sa ne facem jocul nostru combinativ, Vlad Chiriches este un real castig pentru nationala, s-a vazut experienta superioara a Frantei, calificarea nu s-a pierdut in meciul de azi. Nu stiu daca astea sunt declaratiile dupa meci, inca nu am deschis TVul si ziarele de sport. Dar sansele sa nimeresc ce ar spune Piturca si ceilalti oficiali sunt destul de mari.

Gigel Bucur a intrat foarte bine in joc, a dat stralucire atacului nostru. Asta daca mingea bubuita in fata unde nu e nici un jucator roman se numeste atac, iar schimbarea in min 90 poate sugera dorinta sa ataci. De 2000 de ani, tot parjolim holdele si otravim fantanile. Cand un salahor ca Nicolita pare cel mai rasarit pianist dintr-o trupa de taietori de lemne, e inutil sa vrei sa iti faci orchestra.

Nea Piti, iti dorim succes in reconstructia echipei. Dar fa-o fara noi. Nu ne deranjeaza ca nu putem, dar ne doare ca nu vrem.