Artiștii obosesc

Artiștii obosesc și ei, pentru că sunt oameni. Și asta a fost senzația mea când am aflat, cu tristețe, că The Mono Jacks au anunțat că pun punct activității trupei. Eu sunt cumva subiectiv, îl știu pe Andrei de când avea indecent de puțini ani, dar chiar și fără aceste argumente îmi pare rău când un proiect se încheie. 

Să nu credeți că o trupă sau un artist spune STOP pentru că le e bine și s-au plictisit. Când ai simțit gustul succesului, cât de mic, vei tânji după el toată viața. Nimic nu se compară cu energia pe care ți-o dă un public pe care l-ai făcut fericit. Iar The Mono Jacks sunt/erau o trupă cu cotă – recitaluri la marile festivaluri, concerte la Sala Palatului, concerte simfonice, albume, turnee etc. Dacă ei spun gata, ajunge, înseamnă că modelul lor de business artistic a eșuat, iar artiștii au obosit să caute soluții în a merge mai departe. Pentru că, până să fii artist, ești om, ești soț, ești părinte. La 20 ai elan, ai energie, spui “lasă, fac sacrificii acum, dar va fi bine peste 20 de ani”. La 40 încep întrebările esențiale, probleme de sănătate etc.

Sigur, veți spune că poate au greșit și ei, poate n-au făcut lucrurile așa cum trebuie (să știți că nu există o rețetă a succesului, că atunci am avea toți succes). Din păcate, pe la noi e mai greu să construiești, ci mai curând cârpești, stingi incendii, repari, pe românește spus, “legi cu o sârmă”. Ecosistemul e pervertit de ani de zile de concertele finanțate de stat, care au împiedicat crearea mecanismelor și automatismelor necesare. Nu spun că trebuie să lipsească evenimentele gratuite sau susținerea statului, ci doar trebuie să nu competiționeze cu și să nu influențeze piața liberă. Cum stabilește statul că artistul Marius Matache merită 10.000 de euro dacă el nu vinde niciodată bilete de 10.000 de euro? (sumele și numele sunt doar pentru exemplificare).