Am crescut într-un mediu în care am fost învățată să respect arta, teatrul, actorii și tot ce înseamnă un act artistic de calitate, iar Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu mi-a părut întotdeauna un apogeu al tuturor manifestărilor artistice de calitate din toată lumea. Este al doilea an în care reușesc să ajung la Sibiu pentru FITS, iar una din cele mai plăcute experiențe este să pot să observ cum teatrul evoluează de la an la an prin diferite culturi internaționale.
În ultimii ani, generațiile tinere au fost, de multe ori, date la o parte și private de multe șanse pentru a putea ieși la suprafață și a demonstra talentul unui public cât mai larg. Trecerea de la tradițional la modernism a făcut ca atât actorii generațiilor trecute, cât și publicul să accepte cu mare greutate faptul că și teatrul evoluează și urmează cursul firesc al dezvoltării. Arta contemporană poate fi uneori mai greu de digerat din cauza abordării unor mesaje socio-politice extrem de dure, sau prin folosirea unui umor mai direct și fără perdea, putând genera astfel foarte ușor reticențe. Recunosc că întotdeauna m-a atras teatrul clasic, însă nu de puține ori am plecat încântată după un spectacol al unui regizor tânăr dupa un scenariu adaptat sau nou.
FITS este unul din festivalurile de teatru care luptă să promoveze trupele de teatru tinere, prin invitarea unor spectacole unice și de o diversitate impresionantă. Acum doi ani, vedeam al doilea spectacol de dans contemporan din viața mea (culmea ironiei face ca ambele să dezbată teme ecologice, iar eu să îmi fac studiile în acest domeniu), care mi s-a părut dificil pentru gustul meu, dar m-am bucurat să vad generații diferite aplaudând cu încântare. Iar anul acesta am avut ocazia să ajung la un spectacol cu adevarat unic. “Profeții” de Pierre Megos din Belgia face parte din ideea de teatru revoluționar (asta evident din perspectiva mea). O oră și un sfert în care nu te gândești decât „Doamne…de câtă muncă a fost nevoie pentru spectacol”. O îmbinare de teatru cu tehnologie folosită în industria cinematografică prin ecranul albastru din spatele actorului dar care pe proiecție apărea ca un decor futurist dintr-o altfel de lume. A fost o trecere de la teatrul contemporan, la film mut, la umor, la joacă de copii și totul într-o singură piesă cu un singur actor. Întorcându-ne la un stil mai clasic, am putut viziona piesa Mein Kampf în regia lui Alexandru Dabija, piesă ce intră lejer în topul celor mai bune piese de teatru pe care le-am văzut. Prin o adaptare umoristică și inclusiv o interacțiune cu publicul, timp de aproape 3 ore (și chiar târziu în noapte) sala a fost arhiplină, iar la final tinerii actori au fost aplaudați minute în șir.
Teatrul nu duce lipsă de spectatori, indiferent de stilul pe care aleg să îl urmeze. Nu se pune problema să mai auzim„ nu mai sunt actori cum erau înainte”. Nu, sunt generații noi, cu un suflu nou, dar cu talent pe măsură și care merită tot sprijinul teatrelor din țară și nu numai. M-am bucurat enorm să îl ascult pe celebrul coregraf Răzvan Mazilu (foto stânga: West Side Story) cum povestea cât muncește să promoveze artiștii tineri și să îi aducă în atenția publicului. Așadar, cei tineri nu fură publicul celor consacrați… doar îl dezvoltă.
Un actor nu definește spațiul în care își desfășoară activitatea, însă spațiul îl definește pe actor. Manabu Noda, critic de teatru.
Așadar, dragi directori de teatre, dați ocazia tinerilor actori să aibă șansa de a fi definiți de un spațiu demn de talentul lor.
Credit foto: Sebastian Marcovici – pagina de facebook a festivalului
[fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]
Ți-a plăcut? Dă mai departe!
