Amintiri de pe Cuza-Vodă

Cuza-Vodă este o stradă din Slobozia pe care au locuit bunicii din partea tatălui meu până la începutul anilor ’90. Strada există și acum, dar din vechea mahala nu a mai rămas (mai) nimic, casele de altă dată fiind înlocuite cu blocuri.

Pe atunci, orașul “modern” – cel cu blocuri se termina la Tribunal, în spatele căruia se ascundea grădinița unde îmi făceam veacul de dimineață până la prânz, când mă lua unul din bunici (de obicei tataie Jean, pe numele din buletin Matache Zamfirache) și mă ducea la casa din apropiere unde locuiau (să fi fost vreo 300 m, deja în ultimul an aveam pretenții de independență și voiam să vin singur). Și aveau o curte uriașă, care până seara, când venea cineva să mă ia acasă (pe Lacului, la U39), era toată a mea.

Curtea era atât de mare încât aveam ieșiri pe trei străzi: Cuza-Vodă, Mircea cel Bătrân și Vechea Matcă. Am crescut printre flori, pasiunea bunicii – mamaia Marieta, pomi fructiferi, în special vișini și corcoduși (pentru țuică, of course!), dar și doi caiși, un piersic, un gutui, un nuc uriaș și, ceva atipic, doi brazi aclimatizați, chiar la micuța poartă verde din ieșirea de pe Cuza-Vodă. Mai erau și câteva tufe de liliac, iar în curtea din spate rândurile de vie, din care se făcea vin, cel alb fiind mândra bunicului și care era doar pentru cunoscători, familie și persoane sus-puse. Roșu făcea și mâna a doua, pe care îl mai vindea chefliilor din cartier. Grădina dinspre Mircea cel Bătrân era pentru legume – la un moment dat exista acolo și un solar, în care creșteau roșii mari, cărnoase, straturi de ceapă, tufă de anason și câte și mai câte.

Tot în curtea din spate a mai existat un business – un lot de crizanteme, majoritatea lor albe, plantate pentru a fi comercializate. Vai, ce tare am fost când, prin clasa a III-a, am mers la școală cu trei crizanteme mov uriașe (exista o singură tufă), m-a pupat doamna Răuță cu tot focul din lume pentru ele!

Casa era mare și ea, cu 4 camere și o bucătărie mare, și ea dotată cu pat, unde îmi petreceam majoritatea timpului iarna, pentru că era cea mai călduroasă cameră, două holuri (câte unul la fiecare intrare) și o debara (să îi spunem așa, deși la un moment dat avea și ea un pat de o persoană). Separat, un garaj, o bucătărie de vară și alte magazii, pline de scule și butoaie. De asemenea, o curte pentru animale, oi (iarna, vara erau la stână), porc, găini, rațe, curci. În spatele casei erau cuștile iepurilor, prietenii mei, ca și cei 4-5 câini și cele 4-5 pisici. Crescând printre atâtea animale, nu e nici o surpriză că sunt prietenul tuturor cățeilor și pisicilor pe care îi întâlnesc pe stradă.

Toată casa era încălzită cu sobe, exista apă rece în casă, dar toaleta era în curte, iar baia se făcea la albie sau lighean (de-asta îmi plăcea mult mai tare la bloc!).

Locuitorii de pe Cuza-Vodă

Parcă îi văd și acum. Lângă noi, pe colțul spre OGA (actualmente SGA, Apele Române sau cum s-o mai numi) stătea nea Ghițică (curat Caragiale!), cu chelia sa pregnantă și purtător de pălărie. El avea o fată Nicoleta, cam de-o seamă cu Nuță, fratele lui tata, care pe atunci încă locuia la bunici. Pe cealaltă parte, pe Mircea cel Bătrân, ne învecinam cu nenea Eugen (Bărbușelu), care și el avea doi nepoți cu care eu și Cătălin încingeam frecvent meciuri de fotbal în curtea din fața casei (parii de gard erau niște porți excelente).

Vizavi, pe colț, în casa cu cișmea la poartă, stăteau coana Caterina, soția lui nea Dima, cizmarul. Mai sus, un cuplu bătrân pe care toți îi știam ca Moșu‘ și Baba, care trăiau într-o căsuță mică, din lemn și placaj, care mă întrebam mereu cum de nu se dărâmă. Mai sus, Lică, curtea unde se trăgeau cele mai tari chefuri (el era lăutar, dacă țin eu bine minte), apoi nea Sandu Grecu, frizerul la care m-am tuns toată copilăria, cu soția sa, tanti Didinica, îngrijitoare la grădinița unde eram și eu, și băiatul lui Iulică. Vizavi, Tudorel, prieten cu Nuță, care muncise în Irak și venise cu un dublu-casetofon la care ne uitam cu toții cu jind (era opulența maximă).

Maidanul copilăriei

Am aflat târziu că numele străzii Vechea Matcă venea de la vechiul curs al Crivaiei, care urma actualul Bd. Cosminului (de la Casa de Cultură a Sindicatelor până la Tribunal și mai departe până la Central. Tocmai din acest motiv, fundul curții bunicilor a fost, ani buni, o baltă în toată regula, cu papură și plină de broaște, care iarna îngheța și era numai bună de patinat și hochei (fără patine, normal) și unde țin minte că mi-am spart nasul cândva. A fost nevoie de câteva basculante serioase pentru a o umple și a scăpa de apă. Cătălin mi-a spus că primul strat freatic e foarte sus în Slobozia și bănuiesc că tocmai din această cauză se acumula apă acolo, mai ales că terenul era mai jos decât strada Vechea Matcă și partea din față a curții.

Dacă un timp acolo s-a plantat porumb, spre sfârșitul anilor ’80, după ce mamaia Marieta a murit (vara lui 1985), iar tataie Jean a îmbătrântit (era născut în 1913, a trăit încă 10 ani după ce a rămas văduv), locul a devenit terenul nostru de fotbal. Cu porți construite din pari (e drept, nu la înălțimea normală), cu teren nivelat, ce mai, totul ca la carte. Ultimul meci acolo a fost prin 1990 sau 1991, cred, cu Mircea Zamfirescu, pe o ploaie câinească și un noroi uriaș, de am lăsat hainele cu totul acolo la final.

Primul teren de fotbal a fost pe locul OGA, acolo se strângea puștimea cartierului pentru meciuri teribil de încinse. Apoi, când a început construcția clădirii, o perioadă am jucat în groapa care urma să devină fundația clădirii. Era ideal, pământul era nisipos (deci scăpai de multe vânătăi și julituri), iar mingea rămânea în incintă, nu mai riscai să ajungă în vreo curte sau mai departe.

Când a început construcția, ea va deveni loc de joacă, dar și sursă de materiale de construcții pentru cazematele copilăriei (școală pentru Cătălin, care va deveni peste ani inginer constructor). Noaptea, ca pesediștii hoții, cu căruciorul de butelii, căram câte un BCA să ne facem un loc al nostru în spatele casei. Acoperișul cazematelor era un acoperiș de Trabant, singura mașină de carton întâlnită de mine, adus de domnul Vlăsceanu.

Demolări pe Cuza-Vodă

Partidul visa altceva pentru Slobozia, astfel că vorbim de o perioadă de schimbări drastice, de la drumuri cel mult pietruite (unele erau doar de pământ) și case multe dintre ele dărăpănate, la blocuri moderne (apă caldă, canalizare etc.). Proprietarii erau expropriați, casele din mahalaua Cuza-Vodă aveau să dispară una după alta, pentru a lăsa locul blocurilor de azi. Curtea bunicilor avea să se reducă treptat și ea, întâi terenul de fotbal din fundul curții, apoi via și tot așa. Casa bunicilor a fost ultima din zonă care a rămas în picioare, ajunsese înconjurată de blocuri. Ultimul a rămas în picioare nucul cel bătrân, cred că încă era acolo în 1996, când am plecat la facultate. Ultimul martor al Crivaiei de odinioară.