De vorba cu Aurel Mitran

Cum mergi pe Calea Victoriei și treci de fostul Palat Regal, actualmente Muzeul Național de Artă al României, dacă faci stânga pe Câmpineanu, ajungi imediat la Teatrul Excelsior. Dacă ajungeți ziua, să nu vă speriați de autobuzele parcate chiar în fața teatrului. Sunt autobuzele care îi aduc pe copii la spectacole, pentru că Excelsior este un teatru pentru copii.

În biroul de la etajul 2 îl găsiți pe domnul Aurel Mitran, director interimar al teatrului după ce Maestrul Ion Lucian, întemeietorul teatrului, a plecat spre alte scene. Dacă aveți noroc, îl veți întâlni pe domnul Mitran la papion și cu o pălărie foarte elegantă pe cap. Vă va saluta elegant “Domnule!”Doamnă!” și cu un calm imperturbabil vă va asculta cu maximă atenție. Sau, ca în cazul de față, va depăna una din miile de povești savuroase pe care le are strânse în zeci de ani alături de teatru și muzică.

1. Domnule Aurel Mitran, cum ați ajuns în teatrul pentru copii?

Primul teatru în care am lucrat a fost Teatrul Constantin Tănase (1976), pentru ca mai apoi să trec prin  Teatrul Mic, Teatrul Ion Creangă (începând cu 1983). Nu lucrasem niciodată în teatru pentru copii, așa că “pașaportul” meu au fost folkul și rockul, pentru că în fiecare zi de luni organizam la Teatrul Ion Creangă spectacole cu reprezentanți ai celor două genuri. În 1987 am plecat la Teatrul de Comedie, unde am stat până în aprilie 1990, când a apărut Teatrul Excelsior, pe care, de 23 de ani, îl slujesc.

2. Cum a apărut Teatrul Excelsior?

Pe 1 aprilie 1990, un grup de inițiativă a mers cu “jalba-n proțap” la Andrei Pleșu, pe atunci Ministru al Culturii, și cum pe atunci încă se putea (a se citi încă erau bani), proiectul a fost aprobat. Pe actuala locație a teatrului a existat cândva Cinematograful Excelsior, transformat mai apoi într-o sală a Teatrului Țăndărică. După cutremurul din 1977, sala a fost dezafectată și transformată într-un depozit de carte al Academiei Române. Clădirea veche a fost demolată în 2005.

Timp de 4 ani, am stat “la vilă” cu birourile (o casa în zona Piața Romană), iar de jucat jucam când la Palatul Copiilor, când la Teatrul Foarte Mic, când pe la Nottara. Așa cum îmi plăcea mie să spun, suntem singura instituție de teatru care a fost în turneu timp de 20 de ani.

3. Ați fost alături de Maestrul Ion Lucian de la începuturile Teatrului Excelsior. Cum reușea, la o vârstă venerabilă, să rămână atât de dedicat teatrului pentru copii?

Ion Lucian a mai înființat un teatru pentru copii și anume Ion Creangă în 1964. Câteva lucruri îl caracterizau:

• O vitalitate greu de egalat;
• Un stil de viață foarte bine pus la punct, foarte ordonat;
• O ambiție și o încăpățânare ieșită din comun.
• Un adevărat ”Taur”! Cât despre talent… ”cu carul”!

În 1986, la 62 de ani, am plecat împreună în Japonia, într-un turneu ce a durat 112 zile, timp în care a susținut 85 de reprezentații în 65 de orașe. Și dacă cifrele nu sunt suficiente, vă spun că 80% din text era în japoneză și juca 4 roluri în același spectacol.

În 1990, la 65 de ani, a luat totul de la zero, înființând Teatrul Excelsior și nu s-a lăsat până nu l-a văzut în propria-i casă.

4. E mai greu să faci teatru copii decât teatru pentru adulți? Ce îi trebuie unui actor pentru a face teatru pentru copii?

Cel mai important lucru este să nu uite că a fost copil, dacă își “conservă” copilul din el, atunci va putea să reușească. Niciodată sinceritatea copilului nu va fi în balanță la același nivel cu cea a adulților. Pe copil nu îl poți păcăli niciodată. Dacă nu îi place spectacolul, el nu va aștepta pauza, nu va aplauda de complezență, ci va spune pe moment “m-am plictisit, vreau acasa!”.

5. Mai e loc pentru păpuși, costume și zâne în epoca tehnologiei?

O să îți răspund folosind cuvintele unui copil: Vin la teatru pentru că m-am săturat de poze, vreau să văd și oameni. Computerele și cinematograful au și ele rolul lor, dar aici e cu oameni vii. Teatrul moare de 2000 de ani, a murit când a apărut filmul, apoi când a apărut televiziunea și totuși e încă aici.

6. Cum sunt copiii prezentului, cei care vin să vadă spectacolele? Cum vor fi ei ca oameni mari, cât din frumosul pe care-l primesc acum, sub diferite forme, va prinde radăcini în sufletul lor și cât le va modifica gândirea, simțirea, modul de a trăi?

Eu am o vorbă: ”Copiii vor să fie în continuare prinți și prințese, regi și regine”. Nu există nici un basm care să îi facă pe copii să fie secretari de stat, miniștri, parlamentari sau președinți.

7. Care e situația teatrului pentru copii în România? Câte teatre există? Există un festival național de teatru pentru copii?

În București există trei teatre pentru copii: Teatrul Ion Creangă, Teatrul Țăndărică și Teatrul Excelsior, plus altele numeroase în țară. Nu există un festival național al teatrului pentru copii, dar suntem prezenți în festivalurile de teatru.

8. Inevitabil, ajungem și la muzică. E teatrul Excelsior un loc cu și de suflet pentru folkiști? Au cântat aici în 2 ani Nicu Alifantis, Alexandru Andrieș, Poesis, Ducu Bertzi, plus subsemnatul.

E locuința lor de…iarnă, că cea de vară știm cu toții unde e. Acum, serios vorbind, e un loc al muzicii și poeziei. Dar și standardele sunt de instituție profesionistă de spectacole și care are, evident, o altă unitate de măsură. Da, biletele sunt scumpe și, de banii ăștia, nici nu se fumează (sic!).

9. E costisitor să pui în scenă o piesă de teatru pentru copii, mai ales că, în 23 de ani, cultura nu a fost niciodată o prioritate?

E costisitor, pentru că acel copil care vine în sală vrea o poveste strălucitoare. Trebuie costume, trebuie o scenografie adecvată, nu poți juca teatru pentru copii cu un decor minimalist. În plus, trăim într-o perioadă în care vizualul e important, astfel că nu poți coborî ștacheta mai jos față de animația de la TV, pentru că vei pierde din credibilitate. Dar îmi place să cred că resurse financiare se vor găsi întotdeauna, indiferent cât de prost merg lucrurile într-o țară. Pentru copii, trebuie să se găsească, dacă nici pentru ei nu sunt bani, atunci pentru cine?

În plus, costurile susținerii unei instituții de cultură nu sunt atât de mari.

10. Artiștii au doza lor de boemie, gradele lor suplimentare de libertate, cum reușește un director să îi motiveze, să îi țină în priză, să îi aducă pe calea cea dreaptă?

Se aduc singuri, ca să fiu sincer, dacă nu au motivația interioară să continue vor renunța singuri. Că dacă vorbim despre motivația financiară mai bine schimbăm subiectul. Nefericitul prinț al Danemarcei spunea “Aveți grijă de artiști, ei sunt oglinda veacului”.

11. E mai greu să continui să faci teatru sau e mai greu să renunți la el?

Teatrul, ca orice domeniu artistic, presupune un dram de nebunie, o doză de sminteală, fără pasiune nu se poate face teatru. Eu am lucrat 36 de ani în teatru, aici mă simt ca peștele în apă, nu mi-am propus niciodată să fac altceva. Impresariatul tot în teatru l-am început, în 1976, la Tănase.

Despre cealaltă față a domnului Aurel Mitran, cea de impresar, vom vorbi însă într-un episod viitor.