Doping in sport

Cred ca primele amintiri cu doping in sport sunt din 1988, de la Jocurile Olimpice de la Seul. Eu eram mare fan Carl Lewis, dar Ben Johnson il cam batea pe unde il prindea, iar asta era destul de frustrant. Apoi a venit vestea ca dl. Ben Johnson folosise niscaiva substante interzise, in speta stanozolol, fiind descalificat. Era, in daca nu ma insel, primul caz dovedit de dopaj din istoria Jocurilor Olimpice. Dupa caderea Cortinei de Fier, au inceput sa razbata informatii despre dopingul industrial din fosta Republica Democrata Germana, cu zeci de sportivi resimtind efectele secundare ale acestui flagel dupa incheierea carierei. Atletismul va fi, de-a lungul timpului, unul din principalul furnizor de cazuri de dopaj (click aici pentru detalii). La ora actuala, suprematia lui Usain Bolt si diferenta uriasa fata de competitorii sai se transpune in suspiciuni de tipul “ia ceva ce inca nu a fost descoperit”. De altfel, WADA a inceput sa stocheze probe ale sportivilor pe care sa le analizeze in viitor, cand tehnica va evolua, cand actiunea anumitor substante va fi identificata ca dopanta.

Cazuri de doping apar si in haltere, cel mai recent fiind al lui Razvan Martin (foto dreapta), medaliatul olimpic de la Londra, dar si situatii ciudate cum a fost, in gimnastica, nefericitul incident al Andreei Raducan si buclucasul Nurofen ce a privat-o de medalia de aur la individual compus la Sydney. Fotbalul nu lipseste nici el din peisaj, cu Maradona si Mutu capete de afis.

Cel mai important caz ramane insa cel al ciclistului Lance Armstrong, de 7 ori castigator al Turului Frantei. In cazul sau, vorbim de o adevarata industrie si retea de doping, cu EPO, steroizi, substante de camuflaj al substantelor dopante si tot asa. De altfel, la ora actuala, ciclismul are o mare problema de credibiltate tocmai datorita numeroaselor scandaluri ce apar. Armstrong nu este singurul, alte nume mari fiind prezente pe aceasta lista: Jan Ulrich, Erik Zabel, Marco Pantani. Ba chiar unul din rutieri declara ca “nu poti castiga Turul Frantei fara sa te dopezi”. Si atunci de ce mai exista aceasta competitie? Scandalul doctorului Fuentes este si el unul major si, pare-se, insuficient analizat deoarece ar fi afectat intregul sport spaniol la momentul respectiv, cand Spania domina fotbalul international, dar avea performante remarcabile si in alte discipline.

Este clar ca in anumite discipline – atletism, haltere – performantele umane nu se pot imbunatati la nesfarsit. Sportul din ziua de azi nu mai e demult doar sport. E o industrie, e un business, e un motiv de orgolii politice sau nationaliste, iar asta duce, de foarte multe ori, la incalcarea oricaror reguli. Si atunci unde mai e spiritul sportiv, fair-play-ul, spiritul olimpic ce spune ca “important e sa participi?”. Ar trebui oare sa uitam aceste cuvinte mari? Azi sportul inseamna sponsori, contracte de publicitate, premii mari in bani, rente viagere. Iar pentru asta orice risc merita asumat, inclusiv prin doping. Uneori, constient, camuflat, cu o retea de specialisti in spate. Alteori, la mica ciupeala, “poate nu ma prinde”. Nici macar riscurile pentru sanatate (de multe ori uriase si cu consecinte ireversibile) nu mai conteaza. Totul pentru bani, totul pentru victorie.

Si atunci ne mai putem bucura cu adevarat de o perfomanta notabila, daca ea a fost obtinuta in fals?