Îndrăgostindu-mă, mi-e dor

Acest articol este practic un guest post scris de Daniela Stefan, colega mea de Acoustic Bloggers, mare iubitoare de jazz, ce a fost corespondentul ForeverFolk la Festivalul International de Jazz de la Timisoara. Daca despre fiecare seara puteti citi in articolele scrise pe ForeverFolk (aici, aici si aici), ea a vrut sa scrie si un post mai personal despre acest festival ce debuteaza iata in 2013 in spatiul cultural romanesc.

Am mai zis-o cândva. Nu demult. Era un început de aprilie ploios când ascultam cu ochi mari, într-un loc întunecat din centrul Bucureştiului, o mână de oameni vorbind despre jazz-ul românesc. Eu, neştiutoare, şi ei  “aprinzându-se“  în răstimpuri, dar plecând capul unul în faţa celuilalt, de parcă ar fi vorbit numai pentru ei. De fapt, o conferinţă “intimă” şi restrânsă pentru iubitorii genului.

Am plecat înfrigurată, dar marcată peste măsură de modestia şi respectul cu care toţi artiştii îşi tratau meseria. Să cânţi şi să compui jazz. Într-o lume/ţară în care “cele mai profitabile afaceri cu muzica se bazează pe linguşeală[1]“.

Acelaşi profund sentiment de admiraţie pentru modestia (completată de o bucurie cum rar ţi-e dat să vezi) artiştilor de jazz (de la noi, şi nu numai), l-am încercat în repetate rânduri şi la Timişoara, privind cu fericire concertele tuturor celor prezenţi pe scena JAZZ™. Pentru că pentru un pasionat e greu să uite toate “dialogurile“ dintre muzicieni, zâmbetele implicite dintre ei, solo-urile, eleganţa pe care o emană printr-un singur salut către public. Pentru că pentru un pasionat e al naibii de greu să-şi “desprindă“ mintea de la momentul în care, pregătindu-şi în tihnă impresiile în articole, mai marii jazz-ului de la noi şi de afară, trec pe lângă el şi îi zâmbesc. Şi, brusc, parcă, timpul se opreşte. Şi şi lui îi vine să rămână acolo, “atârnat“ în lumina holului de hotel.

Marele şi, în fapt, singurul meu regret de la JAZZ™  rămâne publicul sărăcăcios de la începutul fiecărei seri de festival, atunci când jazz-iştii noştri au fermecat, de-a dreptul, scena:

• Sebastian Spanache Trio – pe care mă bucur că am avut marea şansa de a-i cunoaşte personal şi de a povesti cu ei (cântă un modern/contemporary jazz cum nu mi-a mai fost dat să ascult, vreodată, la noi; iar contrabasistul, Csaba Sánta este, după umila-mi părere, de un talent remarcabil, cum rar mi-a fost dat să văd la mulţi dintre contrabasiştii pe care i-am ascultat, de pretutindeni);
• Mario&The Teachers – care m-au făcut să mă ridic în picioare la sfârşitul recitalului lor şi cărora le mulţumesc pentru căldura cu care şi-au luat rămas bun de la mine, după ce am povestit puţin despre planurile lor de viitor şi despre atmosfera festivalului;
• Mihai Iordache – un saxofonist care te face, fără doar şi poate, să fii mândru că eşti român şi că ai noştri pot compune un jazz atât de complex şi de elegant, şi de promovat, cu aceeaşi mândrie, peste hotare.

Şi, da ! Cu toate acestea, se justifică “cu vârf şi îndesat“ o astfel de iniţiativă la Timişoara. Pentru că numai în acest fel publicul poate fi educat.

Propuneri/provocări pentru organizatori

O primă provocare am lansat-o aici. Cum întregul festival îmi pare că a fost “închinat” fusion-ului, mă gândesc că viitoarea ediţie a JAZZ™  ar putea diversifica subgenurile cu mult mai mult:

Nu pot să nu aduc în discuţie jazz-ul afro-cubanez – poate unul dintre cele mai spectaculoase şi mai frumoase dintre toate. Iar aici, nu am cum să nu amintesc de Harold Lopez-Nussa – poate şi pentru e pianistul preferat, şi pentru că îmi doresc enorm să îl văd live, şi pentru că a mai fost pe la noi (anul trecut, la Sibiu Jazz Festival).

Sau frumosul jazz din Israel – Yaron Herman, unul dintre cei mai creativi pianişti, care a reuşit să aranjeze piese pop, rock etc. în superbe partituri de jazz. Şi mă duc şi mai departe cu gândul, la « uriaşul » Keith Jarrett. Aşa ar putea arăta o seară a pianiştilor, ca “răspuns” la ultima seară de JAZZ™ de anul acesta, care a fost una a saxofoniştilor. Mai îndrăznesc să visez la “Pat“ Metheny, la Norah Jones şi la mulţii alţii, despre care mi-e şi “ruşine“ să amintesc.

Acum mai bine de o săptămână, pe vremea asta, scriam din camera hotelului despre prima zi a Festivalului internaţional de Jazz de la Timişoara. Cu geamul deschis, ascultând repetiţiile din miezul zilei, de pe scena din frumoasa Piaţă a Victoriei.

Mi-e dor.