La curtea Zeului Fotbal

Ziua Z. La concerte nu prea am emotii, sau le controlez bine, dar la gandul ca voi imparti vestiarul cu Billy Costacurta mi se cam inmuiau picioarele. Mic dejun la ora 7 alaturi de colegii de la AC Milan, apoi cate un microbuz a transportat fiecare echipa la San Siro. Am iesit intai pe gazon, sa simtim spiritul arenei si m-a trecut un fior vazand asa monstru de arena din ipostaza celui din teren. Apoi am mers in vestiare, unde tricourile ne asteptau cuminti, alaturi de gentile cu restul echipamentului. Deodata, legenda a intrat in vestiar, a salutat, apoi a dat mana cu cei din vecinatatea fotoliului sau (si eu printre, el a jucat cu 5, eu cu 3, deci aproape vecini) si a inceput sa sa echipeze disciplinat, ca oricare din noi.

Antrenorul a trecut la tabla de joc, urma sa jucam 4-2-3-1, iar eu voi juca fundas dreapta. Desi celelalte echipe si-au ales alti capitani decat vedetele, noi, cei de la AC Milan, am hotarat ca nimeni altcineva decat Billy Costacurta nu poate purta banderola de capitan pe San Siro, acasa la Zeul Fotbal. Emotiile cresteau pe tunelul spre gazon, imnul lui AC Milan rasuna in boxe Milan, Milan, sempre per te, tricoul fierbea pe mine si pe coelgii mei. Am iesit ultimii pe gazon, fiecare anuntat de crainicul evenimentului.

In primul meci urma sa intalnim Paris Saint-Germain, echipa prietenului Vlad, condusa din teren de Zambrotta, omul care in cariera a jucat si la Juventus, Barcelona sau AC Milan. Iar jocul a curs de asa natura incat repriza jucata (prima) sa imi ofere ocazia de a schimba numeroase pase cu cel care, alaturi de Baresi, Maldini si Tasotti (ulterior Panucci) forma apararea de fier a lui AC Milan si a nationalei Italiei. Tot in prima repriza echipa mea a inscris si singurul gol al partidei (curata echipa italiana, 1-0!), iar noi ne-am instalat pe primul loc al clasamentului.

In al doilea meci, Paris Saint-Germain a invins dupa loviturile de departajare Arsenal Londra, astfel ca noua ne era suficient si un egal in meciul 3, cu tunarii londonezi. Eram insa gazdele si nu puteam juca la alibi, jucam pe San Siro, nu conta ce nationalitate eram, toti jucam pentru AC Milan!

De aceasta data am jucat tot meciul, iar adversarul a fost unul dificil, pe partea mea jucand Robert Pires si Andres Oliveira (care avea sa castige titlul de cel mai bun atacant al turneului). Mingea il asculta la fel de bine pe francezul nascut din mama spaniola si tata portughez, centrarile lui sunt la fel de precise, iar dupa zeci de ani de fotbal, dorinta de a castiga fiecare meci este parte din orice jucator. Dar cu sprijinul colegilor din defensiva, am reusit sa ne aparam coerent in prima ocazie si sa inscriem, astfel ca la pauza conduceam cu 1-0. In partea a doua, adversarii ne-au asediat, astfel ca am avut de munca in teren. La o centrare marca Robert Pires, o deviere nefericita a unui coleg grec a dus la un autogol ce dadea din nou sperante londonezilor. Doar pentru putin timp, pentru ca am revenit in atac, iar Alessandro Pistolesi, un italian cu alura de Inzaghi, a marcat pentru 2-1. Introducerea lui Tony Adams ca varf (dreapta in fotografia de mai jos) nu a produs rezultatul scontat, astfel ca meciul s-a terminat cu victoria noastra.

We are the champions, my friends! Nu e Indesit Cup chiar Champions League, dar pentru niste suporteri inraiti, e aproape la fel de important. Dar mai mult decat victoria va ramane bucuria uriasa de a fi stat langa jucatori cu sute de meciuri la cel mai inalt nivel, cu zeci de trofee, cu mentalitate de invingatori. Probabil, editia de anul viitor a evenimentului Support Your Hero va avea loc la Paris, acasa la PSG, dupa primele doua editii la Londra si Milano. Daca sunteti iubitor de fotbal, rugati-va sotia/prietena/iubita sa va inscrie pentru un loc, experienta este de neuitat.