Mark Knopfler

Povestea începe prin 1991 sau 1992, când mi-a adus Cătălin o casetă cu Brothers in arms, legendarul album Dire Straits. Descoperisem amândoi, la începutul lui 1990, solo-ul de la Money for nothing și acum aprofundam. Și aflam un nume: Mark Knopfler. Plus povești de genul “Știi că Knopfler cântă pe corzi de bronz??”, că de unde să știm că mai toate corzile sunt din bronz, plus alte adaosuri (de ex., eu cânt la ora actuală pe corzi fosfor – bronz, de la Elixir).

După ce am tocit bine caseta, mi-a adus și On every street, proaspăt lansat (ce era sub 5 ani în acele vremuri era proaspăt). De acolo începe munca mea de colecționar, strângeam bani să îmi iau și celelalte albume – Communique, Making movies, Dire Straits, Love over gold. Plus conflictele apărute în mintea mea când mi-a zis un amic că are un album Dire Straits – Money for nothing, ori eu știam clar că piesa e pe Brothers in arms. De, nu exista net să verifici discografia oficială și să vezi că e un best of oficial al trupei. Și nici nu au spus la radio că Sting contribuie cu vocea la piesă! Ce mândru am fost de mine că mi-am scos singur versurile la Where do you think you’re going, piesă pe care, ulterior (prin 2001), aveam să o învăț la chitară și care a rămas, peste ani, una din piesele mele favorite!

Mark Knopfler – albume solo

Au trecut cinci ani între ultimul album de studio Dire Straits (On Every Street, 1991) și primul album solo. Nu mai țin minte care a fost primul album solo pe care l-am avut Mark Knopfler, ori Golden heart, ori Sailing to Philadelphia, cred că era prin 2001, când începusem să colecționez CD-uri. La început o făceam din reflex și din foame de ceva nou de la omul care îmi marcase perioada de liceu. Dar ascultându-le în tihnă mai târziu, descopeream că fiecare album vine cu anumite influențe, evidențiind încă o dată, dacă mai era cazul, versatilitatea rockerului Knopfler, capabil să cânte blues, rock’n’roll, country sau indie. Să nu uităm nici numeroasele influențele de muzică tradițională scoțiană din piesele sale.

De ex., All the roadrunning, făcut împreună cu Emmylou Harris (de care, trebuie să recunosc, nu auzisem), are o notă pregnantă de country datorită doamnei, dar senzația a fost, ascultându-l, că Mark a cântat toată viața acest stil. E drept, știam deja de colaborarea cu Chet Atkins de la Poor boys blues, piesă pe care aș da-o exemplu de piesă de virtuozitate. Am aflat mai târziu de proiectul The Notting Hillbillies, ce îl include pe muzicianul său favorit, dacă îi pot spune așa, Guy Fletcher, cu care colaborează încă din perioada Dire Straits, de la albumul Brother in arms.

Ca să vă dați seama cât de mare e pasiunea, am început să cumpăr inclusiv muzica de film a artistului (cred că am Local Hero și, sigur, Last exit to Brooklyn) sau să mă duc la filmul Wag the dog (unul foarte bun, de altfel) pentru că piesa temă e scrisă și interpretată de Mark Kopfler.

Întâlnirea

Când a venit la București (unica dată), am fost extrem de dezamăgit de prețul uriaș al biletelor comparativ cu alte țări (la Barcelona și Sofia erau 55 de euro, preț unic, la București erau între 50 și 150 de euro, pentru că Sala Palatului). M-am tot gândit să îl văd în altă parte, apoi, până m-am hotărât să mă duc totuși la București, s-au dat biletele.

L-am tot urmărit pe unde cântă an de an, turneele ocoleau România (că unde să cânți?), nu m-am sincronizat niciodată să îl prind prin vreo deplasare a mea. Până în anul de grație 2019, când, sătul să mai aștept și gândindu-mă că omul tocmai împlinește 70 de anișori, mi-am luat două bilete la Budapesta. Ceea ce s-a dovedit a fi alegerea perfectă, arena Papp László fiind un loc excepțional pentru întâlnirea mult-așteptată. Și v-o recomand oricând – parcare chiar sub arenă, hotel 4 stele chiar lângă și cu prețuri civilizate (aprox. 80 de euro camera dublă), 15.000 de locuri, baruri unde nu stai la coadă de pierzi jumătate din concert, toalete impecabile, sunet foarte bun (noi am stat în tribuna din dreapta scenei, aproape de scenă, am auzit perfect).

Ce să vă spun de concert? După prima piesă, m-au rugat vecinii să cânt mai încet, că acopeream artistul, la vreo două piese mi-au dat lacrimile. Îmi treceau prin fața ochilor momentele când am descoperit acele piese în copilărie și nu îmi venea să cred că le ascult acum live. La Postcards from Paraguay m-am simțit ca în America de Sud, cu suflătorii on fire și lumini colorate pe spate.

Trupa e una excepțională, 10 oameni care cântă la 48 de instrumente, chiar Knopfler a spus, cu umor, îmi cer scuze, eu cânt doar la chitară. Nu e spectaculos ca show, se mișcă foarte puțin, dar la concert te duci pentru muzică și asta e arhisuficient. Plus umorul britanic delicios, de care sunt îndrăgostit. Și trebuie să te cheme Mark Knopfler ca să închei bisul de 3 piese cu piesă instrumentală și toată lumea să fie în delir!

Ce să nu ratați de pe albumele Mark Knopfler

În toamna lui 2020 mi-a venit ideea să ascult toată discografia artistului (disponibilă pe canalul său de YouTube). Cum ea nu e deloc mică, după vreo 3 albume, m-am gândit să fac un playlist cu piese de pe albumele solo ce nu ar trebui să ratați de pe ele, că poate nu aveți timp și răbdare să le luați disc cu disc, cum am făcut-o eu. Un best of, ca să îi zic așa, numai bun când spălați vase sau gătiți. Momentan sunt 27 de piese, dar posibil să mai adaug pe parcurs, recunosc că nu am ascultat ultimul album – Down the road wherever – foarte temeinic.