Oregon la București

Dacă despre folk am spus recent că nu mai prinde la mase deoarece are prea multe cuvinte, despre jazz am ajuns la altă concluzie: are prea multe note muzicale. Iar dacă vorbim și de un concert exclusiv instrumental, ajungem la o nișă a nișei, accesibilă unui număr limitat de posibili spectatori. E și cazul spectacolului Oregon de aseară de la Sala Radio. Și aș vrea să salut perseverența oamenilor de la TwinArt care încearcă să educe publicul. Pentru că astfel de concerte se digeră cu mult excercițiu de ascultare și lectură suplimentară. Așa că dați drumul piesei If și vă invit să citiți mai departe.

Compozițional, trupa e centrată pe Ralph Towner, așa cum l-a și prezentat Paul McCandless. Towner e modelul “profesorul trăsnit”, parcă rupt de lume, își caută ba ochelarii, ba pedala clapei midi, dar degetele sale vin din zona clasică a chitarei. Pe de-o parte, cântă la o chitară acustică (da, captată prin microfon, just like the old times), pe de altă parte pe pian tronează un laptop ce “condimentează” muzica celor de pe scenă cu tonuri și efecte speciale. McCandless te impresionează prin polivalența instrumentelor de suflat, de la oboi la saxofon bas și  de la English horn (teoretic ar fi corn, practic nu seamănă, așa că am preferat să îl las în engleză) la penny whsitle (un fel de fluier). Este elementul de echilibru al trupei și imaginea în oglindă a lui Towner.

Văzuți de foarte aproape (mai exact din rândul doi),  Oregon sunt niște moșuleți simpatici (Mark Walker, toboșarul trupei, strică vizibil media trupei ce aseară a fost completată de contrabasistul Paolino Dalla Porta), cu mult chef de cântat. Piesele lor s-ar lipi ca o mănușă pe coloana sonoră a unor filme. Fiecare piesă în sine e o călătorie printr-o lume imaginară. Totul pare o joacă, un experiment, deși metricile complicate impun o disciplină de fier; uneori muzica devine psihedelică, alteori te duce cu gândul la jazzul franțuzesc. Și când mă gândesc câte gânduri îmi treceau prin minte, câte imagini zugrăvite, deși aseară cuvintele au lipsit aproape în totalitate…

Foto: Cristi Ștefănescu

P.S. Vă invit să citiți și recenzia lui Cristi Ștefănescu. Iar dacă vă pasionează jazzul, vă recomand să urmăriți pagina de facebook Jazz Culture. Ne chinuim să povestim acolo despre lucruri frumoase.

[fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]