Cronica de față este scrisă de Cristi Ștefănescu pentru JazzCulture, după concertul celor de la Oregon de la Sala Radio, din aprilie 2015. Cum site-ul a dispărut, am zis că e păcat să dispară o așa frumusețe de articol. Mai ales că pe 12 martie 2018, trupa se întoarce în România pentru un concert în Club Control, în cadrul serilor de jazz nouveau. Așa că mi s-a părut cea mai bună prezentare a trupei și cel mai simpatic anunț.
Concertul începe la ora 20, accesul publicului este permis începând cu ora 19.30. Biletele costă între 35 și 50 de lei și sunt disponibile pe EventBook.
Adevărul e că suntem destui care îi dăm târcoale jazzului fără să ne dăm seama de ce. I-am spus lui Nicolas Simion, la sfârșitul uneia dintre cântările sale faine, că suna de parcă fiecare dintre colegii săi de concert ar fi venit cu partitura de acasă și și-au dat pur și simplu întâlnire, acolo, pe scenă. Mă tem c-am fost puțin cam repezit și omul m-a înțeles greșit. Dar e prea finuț ca să se supere. Și, apoi, s-o fi gândit, lăsându-mă-n ale mele, jazzul nu e pentru oricine.
Lui Nicolas aș fi vrut să-i spun, de fapt, că, uneori, jazzul sună ca și cum fiecare dintre instrumentiști ar fi primit titlul temei și nu partitura, ar fi lucrat acasă o compoziție proprie pe respectiva temă comună și, odată urcat pe scenă, s-a pornit să o încălzească din mers, trăgând în paralel cu urechea la ce au adus ceilalți colegi de interpretare, rescriindu-și, apoi, propria muzică din mers până totul s-a armonizat, transformându-se într-o călătorie (fără GPS, fără hartă, fără indicatoare rutiere) de explorare a sufletului.
Am reușit să-mi cristalizez mesajul în timp ce-i ascultam, live, pe cei patru magicieni care defilează prin universul muziciii jazz sub numele Oregon cântându-și vrăjile instrumentale la Sala Radio.
Dacă utopia este ficțiunea devenită realitate, jazzul – cel puțin în forma produsă pe scenă de Ralph Towner, Paul McCandless, Paolino Dalla Porta și Mark Walker – este exact inversul. Muzica celor patru dizolvă realitatea, te aruncă dincolo de lumea în care trăiești zi cu zi, îți deschide porțile spre o ficțiune de poveste. Sunt acolo, pe scenă, și par că încă își aranjează instrumentele. Ca și cum nici unul dntre ei nu știe că împart un spațiu cu trei alți muzicieni. De fapt, piesa a început și, în câteva secunde, temperatura micro-haosului crește atât de tare încât cioburile de sunet se topesc unul într-altul. Acum n-a existat încă nimic și, dintr-o dată, închizi ochii, te lipești de omul drag de lângă tine, notele toate din jur se transformă în liniștea atingerii și mii de fluturi în culori posibile sau imaginabile invadează spațiul coborând din minunatele instrumente de suflat ale lui McCandless; le auzi aripile mișcându-se în ritmurile jucăriilor lui Walker, de parcă te-ai fi rătăcit în sălbăticiile neprihănite ale unei păduri tropicale, cu inima pulsând aritmic după cum îi dictează basul lui Moore. Și, brusc, se schimbă decorul iar din claviaturile lui Towner zboară oriîncotro un curcubeu, ca și cum un pictor ar scufunda pensula plină de culoare într-un balon cu apă limpede. Ce feerie! Ce privilegiu, să fie parte a acestui tablou grandios! Ce îmbrățișare!
Abia acum înțelegi rostul acelor acorduri disparate de la începutul cântării. Când a fost creat, universul nu a arătat deloc a stradă asfaltată, cu clădiri de locuințe numerotate și cu numele proprietarilor la interfon. Când a fost creat, universul era doar un curajos delir aspirațional.
E jazz, ce fac cei patru? Sau nu e? E vrajă? Ce e? Nu vă supărați, unde am ajuns? Parcă mai contează… Preț de două ceasuri, cât durează dialogul magicienilor în fața publicului, Oregon te poartă prin sclavia unei liniști greu de povestit. Oricum toți visăm, în fel și chip.
Jazzul este fața nevăzută a magiei, fără de care viața ar fi doar o eroare de arhitectură. Aș vrea să-l văd pe cel care mai spune că jazzul moare. Am să-l invit să asculte Oregon.
Ți-a plăcut? Dă mai departe!
