Porțile de Fier

După 18 ani de vizite în Parcul Natural Porțile de Fier, ai zice că nu mai ai multe de aflat, de văzut, de descoperit. Dar zona aceasta nu încetează să mă surprindă, ori de câte ori ajung aici. Evident, nu de fiecare dată am avut timp să explorez, că de, trebuie să mai și muncim. Dar de această dată am avut ocazia să văd și să învăț.

CCMESI implementează proiecte care vizează Parcul Natural Porțile de Fier de prin 1999. Dar după atâția ani și atâtea proiecte implementate de toate autoritățile posibile și numeroase organizații neguvernamentale, sunt mulți oameni care încă nu conștientizează faptul că trăiesc într-o arie protejată (în speță parc natural) și cu atât mai puțin ce implică acest fapt. Au auzit ceva, dar nu cred că îi afectează. În continuare, comunitatea se mișcă în funcție de ordinul primit de la cineva de mai sus. Și sunt convins că nu e vorba doar despre această zonă.

Noi ne aflam aici pentru niște sesiuni demonstrative cu administratorii altor arii protejate (de ex. Parcul Natural Insula Mică a Brăilei) legate de eliminarea unor specii invazive de plante acvatice. Discuțiile precedente cu autoritățile locale despre specii invazive au avut rezultat abia în momentul în care au înțeles care e beneficiul direct al comunităților locale: eliminarea biomasei înseamnă o mai bună oxigenare a apei, deci un mediu mai bun pentru pește (una din resursele esențiale ale zonei). De altfel, speciile invazive sunt încă un subiect relativ necunoscut chiar și pentru unii specialiști (voi reveni într-un articol viitor). La nivel național, discuția despre biodiversitate funcționează după regula “o protejăm dacă 1) noi câștigăm ceva sau 2) măcar nu ne deranjează”. Problemele apar când sturzul mănâncă struguri, cormoranul mănâncă pește și tot așa. Sau dacă aria protejată e poziționată într-un loc unde ar fi o zonă bună de construit ceva (case de vacanță, de exemplu). Atunci ar ideal să se poată muta „mai încolo”.

Ostrovul Moldova Veche – insula din mijlocul Dunării

Nu mai țineam minte, dar nu a fost prima vizită pe ostrovul Moldova Veche. Prima însă a fost cumva foarte scurtă. De această dată am făcut un tur mai consistent al pământului din mijlocul apelor (are o suprafață de aproximativ 400 de hectare) și am înconjurat ostrovul cu barca cu motor. Pe insulă există circa 100 de cai sălbăticiți, unii din ei frumoși tare. Legenda spune că, pe vremuri, oamenii din localitățile de pe mal îi aduceau aici legață de bărci și îi lăsau să pască din primăvară până în toamnă. La ora actuală, ei trăiesc pe insulă fără ca cineva să îi mai poată prinde (nu iau în calcul varianta tranchilizării), una din iepe avea 2 mânji alături și era și gestantă.

De asemenea, sunt foarte multe păsări în bălțile din ostrov și în zonele ripariene lui – egrete, cormorani, rațe, gârlițe, pescăruși, stârci (am văzut aici stârc roșu, cred că e doar a 3-a sau a 4-a oară când îl văd în călătoriile mele, fiind mult mai rar ca stârcul cenușiu). Pe când ne întorceam la Coronini, ocolind ostrovul pe partea cu Serbia, am avut la un moment dat o senzația cumva ciudată. Deși eram la circa 2-300 de m de malul ostrovului, apa avea maxim 1 m adâncime, ceea ce e foarte ciudat – să te afli în mijlocul Dunării și să fie apa atât de mică. Înainte de formarea lacului de acumulare Porțile de Fier, ostrovul era mult mai mare, creșterea nivelului apei determinând acoperirea lui parțială.

Și pentru că vorbim de lucruri noi, am dat o fugă la eolienele de pe drumul spre Sf. Elena (nu insula lui Napoleon, satul de cehi situat la 6 km de Coronini). O priveliște superbă a Dunării și a ostrovului, drumul e asfaltat (de cei cu parcul de eoliene, evident, înainte de asta era drum de piatră) și promit să mă întorc aici. La fel cum, fără nici o îndoială, Porțile de Fier va fi întotdeauna un loc special pentru mine.

Mai multe informații despre zona Porțile de Fier găsiți aici.