Provence (II)

După ce în primul episod ne-am plimbat prin Apt, Buoux, Bonnieux, Lacoste, Lambesc și celelalte, să ne continuăm preriplul prin minunata și surprinzătoarea Provence. Pentru că, așa cum v-am promis, the best is yet to come. Pentru că azi avem pe listă locuri emblematice ca Pont D’Avignon, Pont du Gard sau personaje ca van Gogh și Nostradamus.

Roussillon e un paradis pentru geologi, localitatea găzduind, de-a lungul secolelor, importante depozite de ocru, un soi de argilă folosită ca pigment, cu nuanțe ce variază de la galben la orange și roșu (foto dreapta). De la sfârșitul secolului 18 și până în 1930, exploatarea ocrului a fost principala activitate economică din zonă, ea fiind acum înlocuită de turism. Samuel Beckett, ce s-a ascuns aici de nemți în perioada războiului, menționează localitatea în piesa Așteptându-l pe Godot.

La Gordes am ajuns în cel mai bun moment al zilei, după-amiază, iar cât am bântuit prin cetate, la plecare, soarele scălda impozant așezare într-o baie de lumină. Și am profitat de un coleg care părăsea locul de parcare pentru a opri la fix pentru o poză de colecție (foto stânga). De altfel, mi s-a părut cea mai bine conservată din toate cetățile vizitate în Provence, în afara Avignonului. Gordes a fost un important centru al Rezistenței pe parcursul celui de-al doilea război mondial.

La Salon du Provence vă așteaptă Nostradamus. Noi, din păcate am ajuns în jurul prânzului, când totul era închis (inclusive muzeul Nostradamus), așa că ne-am mulțumit cu câteva poze ale bisericii și cetății din afară, plus o nouă fântână arteziană sub formă de ciupercă/copac. 

Deși aici e născut Nostradamus, Saint-Remy de Provence e legat de van Gogh, care a fost tratat într-o mică mânăstire transformată în clinică, numită Saint-Paul de Mausole, și unde a pictat peste 200 de tablouri. De altfel, traseul până la fosta mânăstire este marcat cu opere ale pictorului. Curtea din apropiere este plină de măslini și lavandă, care apar și în picturile artistului din acea perioadă.

În apropiere, două monumente romane foarte bine conservate – un mic mausoleu și un arc de triumf, dar și situl arheologic Glanum (aici intrarea se plătește, față de primele două). 

Cassis și La Ciotat sunt două stațiuni mici și cochete, legate prin Routes de Crete, un drum fabulous de aproximativ 15 km, pe care nu trebuie să îl ratați dacă ajungeți în zonă. Din loc în loc, aveți parcări unde să opriți pentru niște fotografii de vis. Stațiunile nu au nimic din aroganța și opulența mult mai cunoscutelor St. Tropez, Nice, Cannes sau Monte Carlo, dar mi s-au părut mult mai simpatico mie, care nu sunt mare fan de mare. În Cassis am mâncat tarte tropezienne, o bunătate care mi-a amintit că nu trebuie să fie ultracomplicat pentru a fi delicios. Două straturi de blat (cam ca de cozonac) având la mijloc cea mai bună cremă de vanilie inventată vreodată, eventual garnisită cu niște zmeură. Copii, adevăr vă spun că salivez în timp ce scriu!

Lex Baux a fost una din cele mai mari surprize pentru noi, la început am zis că nu stăm mai mult de vreo oră, pentru ca apoi să petrecem mai bine de jumătate de zi. Este locul unde a fost descoperită bauxita (de unde și numele), astfel că nu trebuie să ratați Galeries de Lumieres (mulțumiri lui Adrian pentru că m-a bătut la cap să nu le ratez). Sunt asemănătoare salinelor de la noi (ca formă), doar că pereții lor sunt acoperiți de proiecții pe fond muzical, de la Vivaldi la Led Zepellin. Ca în orice loc cu ceva turiști (iar acolo sunt mulți), aveți și o cafenea la dispoziție.

Apoi, urcați frumos în cetate (foto dreapta), atât pentru micile magazine, dar și pentru fortificațiile extrem de generoase, de unde veți avea o privire de ansamblu al întregii regiuni. Am câteva zeci de poze făcute la cetate, din toate unghiurile și de la toate înălțimile, dar cea pe care v-o arăt azi (foto dreapta) e chiar ultima, pe drumul spre ieșire. La Les Baux se plătește parcarea, 6 euro/zi. 

Pont du Gard vă așteaptă cu faimosul apeduct roman (foto jos), construit în anul 50 și care încă este în picioare. Aici găsiți și trasee de biciclete, să nu cumva să nu mergeți la punctul de belvedere de unde vedeți podul în toată splendoarea lui, mai ales în lumina asfințitului.

În apropiere este și Muzeul Haribo, pe care nu trebuie să îl ratați, măcar pentru magazinul din care vă asigur că plecați cu brațele încărcate. Iar pe drumul de întoarcere în Avignon, am trăit cea mai tare experiență culinară din vacanța provensală. Am oprit undeva, în camp (grâu pe dreapta, pădure pe stânga, la câțiva km de orice localitate) la o terasă care avea un panou mare, dar cam ofilit așa. Am mâncat o salată cu somon pe care eu, mare amator de somon, nu am reușit să o termin, dar apogeul a fost duo-ul (băiat și fată) ce cântau jazz. În camp, în mijlocul pustiului, oamenii ăia cântau jazz!

Avignonul e un oraș pe care nu trebuie să îl ratați, iar două zile sunt suficiente zic eu pentru o vizită relaxată și plină de istorie. Surprinzător, se mănâncă bine și relativ ieftin în centrul orașului. În Avignon are loc unul din cele mai mari festivaluri de teatru din lume, peste 1 milion de turiști vizitează orașul în cele trei săptămâni de festival.

Evident, aici este Pont Saint Benezet din Avignon sau mai simplu Pont D’Avignon din cântecul pe care toți l-am fredonat cel puțin o dată în copilărie. Nu vă voi spune legenda păstorului Benezet, vă las să o descoperiți la fața locului, dar într-una din sălile de la interfața dintre pod și palat veți vedea un film care explică modul în care podul a fost construit. Construcția nu a fost deloc simplă, ținând cont de tehnologia existentă la momentul acela (podul a fost construit între 1177 și 1185) și de condițiile de lucru.

Catedrala nu e spectaculoasă, nu am stat mai mult de 15 minute în ea, dar Palais des Papes este foarte bine organizat (să luați bilet compus, care include palatul și podul), ghidul audio îți spune lucrurile esențiale, fără povești inutile.

Teatrul roman din Orange te lasă fără cuvinte, o arena în care pe vremuri intrau și 10.000 de oameni pentru spectacole. Gândiți-vă că pe atunci nu exista sonorizare și totuși oamenii petreceau și o zi întreagă acolo, la spectacole.

Chateauneuf du Pape e locul celui mai popular vin din Provence, pe fiecare străduță a cetății veți descoperi 4-5-6 crame unde puteți degusta vin de calitate, în special vin roșu, chiar dacă produc și alb. Evident, sunt șanse mari să plecați pe trei cărări, dar măcar nu vă doare capul a doua zi, pentru că tot ce am degustat în Provence a fost de calitate.

Pe oriunde veți merge, veți remarca din loc în loc câte un indicator cu chateau – noi le-am spune conace, dar cam toate au propria cramă, propria marcă de vin. Toți vând și, așa cum îmi povestea Ioan T. Morar (unul din ghizii pentru vizita în Provence), nimeni nu își permite să facă vin de proastă calitate. Conacele mai mari organizează serate muzicale, concerte de jazz sau chiar festivaluri. Tot de la Ioan am aflat că podgoriile au reguli stricte dacă vrei ca pe etichetă să scrie AOP (Appellation D’Origine Protegee) – nu ai voie să uzi decât de două ori și doar în anumite perioade, nu ai voie să folosești pesticide, culesul trebuie făcut manual și tot așa.

Pentru a vedea în 6 zile tot ce am povestit (foarte pe scurt) în cele două articole, noi am renunțat la vizitele în orașele mai mari – Marseille, Arles, Nimes. Am zis că mai e timp și pentru ele, în călătoriile următoare. Pentru că aceasta e reacția după prima vizită aici – vrei să revii. Dincolo de orice obiective turistice, bucurați-vă de atmosferă, de mâncarea nu foarte fițoasă, dar delicioasă, de oamenii zâmbitori, de vinul bun, de mirosul de lavandă sau de viile nesfârșite de pe dealuri. În loc de concluzie, voi folosi un titlu al unei cărți scrise de Peter Mayle: Provence pentru totdeauna.