Provence (III)

Pentru al doilea an consecutiv, Provence a fost destinația vacanței de vară, semn că prima experiență a lăsat urme adânci. Și deși pare puțin probabil (nu sunt genul), temele făcute și cărțile citite au dus la descoperirea unor noi locuri de vizitat în provincia din sudul Franței. Ca să fie clar, dacă nu ați citit primele două episoade: nu îmi plac foarte tare francezii și Franța nu era printre preferințele mele, asta până la experiența personală cu Provence. Nici măcar vizita în zona Coastei de Azur nu a sporit atracția mea, dat fiind snobismul exagerat din zonă, prețurile uriașe pentru ceva nedefinit și tot așa. Provence s-a dovedit a fi cu totul altceva și iată-mi și în 2018 scriind poveștile cu numărul III și IV despre locul căruia Peter Mayle i-a dat definiția perfectă: Provence e locul ideal în care să nu faci nimic.

Primele zile ne-am cazat, ca și anul trecut, în Aix-en-Provence, iar Vauvenargues e la 2 pași (vreo 15 km) și am ajuns aici pentru că am citit, în cartea lui Ioan T. Morar pe care v-o recomand cu căldură (n.a. Șapte ani în Provence – apărută la Polirom), că aici este îngropat Picasso. Nu că aș fi vreun mare pasionat de artă sau vreun expert în ale picturii, dar combinația (chateau, Picasso – n-am găsit altă rimă) putea fi de bun augur. Conacul nu se poate vizita (iar oamenii au scris extrem de explicit pe poartă acest lucru, de vreo 4 ori, semn că turiștii pot fi foarte nesimțiți în insistența lor), dar satul e de o liniște totală, auzi doar faimoșii cygales ce își cântă balada țiuită.

Dar dacă faceți “greșeala” și intrați în deja faimosul ofice de tourisme, pe care îl găsiți în fiecare sat, veți zăbovi ceva vreme în zonă. Pentru că domnul de acolo a știut să spună foarte bine povestea muntelui Sainte-Victoire, pe care Cezanne l-a pictat din toate unghiurile. Și uite așa am pornit când cu mașina, când pe jos, pe urmele lui Cezanne, iar barajul de la Bimont a fost primul popas. Chiar dacă la momentul lunii august era cam gol (erau niște lucrări în plină desfășurare), priveliștea este spectaculoasă, așa că merită să vă opriți.

Trasee spre lacul Zola sunt numai bune dacă aveți chef de o plimbare de câteva ore pe jos prin pădure, cu numeroase puncte de belvedere spre muntele lui Cezanne (foto stânga). Marcajele nu sunt însă foarte precise de la un punct încolo, așa că e bine să vă documentați cu atenție și să aveți apă la voi.

Le Tholonet a oferit încă un unghi al muntelui, dar până acolo am realizat că platanii sunt încă unul din elementele definitorii pentru Provence, alături de lavandă, cygales, măslini sau vie. Spre deosebire de cei din București, sunt foarte atent cosmetizați, de obicei cadrează drumurile naționale și dată fiind vârsta uneori remarcabilă, platanii construiesc adevărate tuneluri peste șosea.

Castelul din Tholonet (foto dreapta) a fost construit, în forma lui actuală la jumătatea secolului XVII, iar în prezent este în proprietatea Société du Canal de Provence (SCP) și, din păcate, nu se poate vizita, așa că trebuie să vă mulțumiți cu o poză de la poarta domeniului. Pe drumul spre Mont Sainte-Victoire, veți descoperi Moara Cezanne, care însă, aveam să aflăm, nu are nici o legătură cu pictorul despre care Picasso spunea că a fost singurul său mentor (detalii despre importanța acestui vârf în opera lui Cezanne găsiți aici). În centru, veți descoperi restaurantul Berne, unde acesta obișnuia să mănânce și care astăzi poartă numele de Relais Cezanne.

După Vauvenargues, surprizele plăcute au continuat și la Pertuis, un sat mic și cochet, fără mari obiective turistice, dar liniștit și agreabil pentru o plimbare de o oră sau două. Tot de la oficiul de turism, situat chiar în donjon-ul vechiului castel (care este și cel ce domină Place Mirabeau, construit undeva pe la 1607), am primit o hartă cu indicații privind principalele atracții. Ca în toată Provența, nu lipsesc fântânile, cea mai veche fiind la Fontaine de l’Ange, construită la 1509 (sunt 7 în orașul vechi, dacă nu greșesc). Turnul Saint-Jacques este și el numai bun de o poză pentru Instagram, ceea ce am și făcut, după cum puteți vedea în poza alăturată (Info Pertuis).

Pentru că rimează și sunt și apropiate, următoarea vizită a fost la Ansouis, un orășel ce în 2006 număra puțin peste 1100 de locuitori (cam toate satele au așa). Castelul din Ansouis este proprietate privată, dar se poate vizita în anumite perioade și intervale ale zilei (noi l-am ratat, din păcate). Monument istoric, acesta a fost construit undeva în secolul X, fiind modificat ulterior de mai multe ori. Parohia din Ansouis este menționată încă de la sfârșitul secoului al XI-lea, dar edificiul actual al lăcașului de cult a fost construit, cel mai probabil, undeva la sfârșitul secolului al XIII-lea.

Surpriza uriașă a fost însă Musee Extraordinaire de Georges Mazoyer, un pictor născut la Marsilia, în 1925, pentru care scufundările vor reprezenta o pasiune imensă și o sursă de inspirație pentru arta sa. În 1955, își stabilește atelierul la Ansouis, într-o clădire din secolul XVI, care în 1975 devine muzeu deschis publicului, unde expune operele sale, dar și colecțiile de cochilii, corali, pești adunate în 40 de ani de scufundări în Mediterană, Caraibe, Oceanul Indian sau Pacific.

Astăzi, fiica pictorului și soțul acesteia duc mai departe muzeul, producând obiecte de ceramică (noi am luat un platou mic pentru brânzeturi ca să îl facem cadou). Dar doamna este foarte amabilă, merită să stați la povești cu ea (vorbește și un pic de engleză atunci când nu găsiți toți termenii franțuzești) și vă asigur că nu o să simțiți când trec 2 ore.

Dacă ați văzut filmul A good year (cu Russell Crowe în rolul principal, regizat de Ridley Scott și un scenariu bazat pe cartea omonimă a lui Peter Mayle), veți recunoaște bazinul (l’etang) de sub platani din centrul orășelului Cucuron. Cu aproximativ 1800 de locuitori, dar și cu un restaurant cu o stea Michelin chiar în centru, dar și câteva componente ale fostei cetăți (construite între secolele XI și XVI), cele mai importante fiind donjonul Saint-Michel, Tour Sus Pous și câteva porți – Porte de l’Etang, Porte de Ginoux și Porte de l’Horologe (sursă). Donjonul Saint-Michel găzduia în vară o expoziție de artă plastică, el fiind acum, dacă am înțeles bine, în proprietatea comunității (foto dreapta, văzut din Tour Sus Pous).

E greu de descris sau de explicat cum de am reușit să mănânc una din cele mai bune mese din viață într-un sat cu mai puțin de 600 de locuitori. Și totuși, dacă ajungeți în Vaugines, sau dacă vă puteți face drum pe acolo, notați-vă: Hostelliere du Luberon, sau Restaurant La Table. A costat circa 70 de euro pentru două persoane (eu nu am băut alcool, însă), dar a fost un răsfăț gastronomic remarcabil, cu trei feluri (starter, fel principal și desert), plus vreo două gustări din partea casei – niște midii gratinate, plus tradiționala pastă de măsline, tapenade.

Ne oprim aici cu poveștile expediției Provence 2018, dar voi reveni cât de curând cu următoarele două episoade. Cu încă două vacanțe acolo, deja pot scoate un jurnal de călătorie – voila, i-am găsit și numele Jurnal de Provence.