Provence

Provence (III)

Provence (V)

20/12/2018 Comments (0) Turism

Provence (IV)

Reluăm poveștile despre Provence și ne oprim la castelul de la Lourmarin, unul din cele mai bine îngrijite din Provence, din ce am vizitat până acum, foarte bine întreținut, mai ales dacă ne gândim că la un moment dat a fost în stadiul de a fi vândut piatră cu piatră, ca material de construcție. Prima fortăreață construită aici data din secolul XII, pentru ca în secolul VX să fie reconstruit pe fundația primeia. La începutul secolului 20, mai precis în 1920, industriașul Robert Laurent-Vibert cumpără castelul aflat într-o stare avansată de degradare, salvându-l de la dispariție. Apoi, cu ajutorul prietenilor săi artiști, îl restaurează pe baza documentelor vechi și a unor desene și gravuri. Odată cu moartea acestuia, 5 ani mai târziu, castelul intră, conform testamentului său, în proprietatea Academiei de Științe și Arte din Aix-en-Provence, care înființează o fundație ce îi poartă numele și care are drept obiectiv susținerea tinerilor artiști (pictori, sculptori, muzicieni). De altfel, castelul are câteva săli de concerte foarte frumoase, mi-a trecut prin cap că ar fi simpatică să ajung și eu să cânt pe acolo, eventual în cadrul unuia din numeroasele evenimente culturale găzduite de Lourmarin (sursă).

Castelul dăpostește și o cavă (cramă), pe care însă am ratat-o la plecare. La intrare în orașul vechi (cam turistic, deci foarte aglomerat la ora prânzului), există un fast-food unde puteți mânca unele dintre cele mai bune baghete cu diverse compoziții (pui la grătar, kebab etc.). Tot aici există și înghețată foarte bună, merge un desert după masa copioasă. Albert Camus este îngropat în cimitirul local.

Nu puteam să mergem în Provence fără un drum la Cassis, măcar pentru o oprire de 15 minute pentru a servi o tarte tropezienne. Pe care, chiar dacă o găsiți și în alte părți, nu se compară cu cea de la cofetăria situată la 150 m de locul de plecare al vaporașelor ce vă fac turul calăncilor (am învățat de la Ioan T. Morar să românizez numele franțuzești – calanques – poza e de anul trecut, de pe Route des Cretes). Care, văzând o mulțime de poze pe instagram, a intrat pe listă pentru anul viitor. Noi am ales să petrecem jumătate de zi pe plajă, pentru a ne reveni după două zile pe drum și încă două de bătut drumurile din Provence. Plaja nu e chiar plajă, pentru că e plină de pietre inclusiv câțiva metri buni în apă, care devine adâncă foarte aproape de mal. Dar nu există alge, plaja e curată (deși aglomerată în august), nu vinde nimeni porumb fiert sau nămol. Din ce îmi amintesc, și la Nisa tot pietroasă e plaja, așa că, dacă preferați nisipul, România este o alegere mult mai ok. Dar agumentele pro-România se cam opresc aici.

Tot în materie de mici stațiuni de pe litoral aș mai menționa Bandol – faimoasă pentru vinul său (A.O.P. – Appelation d’Origine Protégée) și Sanary-sur-Mer. Cea din urmă e un loc excepțional pentru o plimbare la ceas de seară și pentru a arunca un ochi pe colecția impresionantă de bărci de lemn acostate în golf (unele mai vechi de 100 de ani). În perioada interbelică, pe fondul creșterii influenței naziste, numeroși scriitori germani s-au refugiat în localitatea de pe malul Mediteranei, printre ei Bertold Brecht, Thomas Mann, dar și românul Valeriu Marcu, autorul primei biografii a lui Lenin.

Dacă opriți, așa cum spune Ioan, pentru o cafea tihnită la Saint-Cyr-sur-Mer, veți avea surpriza ca în piața centrală să găsiți o micuță Statuie a Libertății. Ca să nu cădeți în aceeași capcană cu mine, să credeți (ca orice om născut în Slobozia în perioada kitsch-ului maxim, lângă Southfork Ranch și Turnul Eiffel) că vreun miliardar excentric și-a făcut o copie a faimoasei statui ce privește Atlanticul, trebuie să știți că ea este una din cele 7 replici realizate chiar de Auguste Bartholdi, autorul originalului. Nu o să vă spun povestea integrală, ci o să vă invit să citiți articolul lui Ioan T. Morar din revista Orizonturi.

Două din seri ni le-am petrecut în La Ciotat, fie alături de Ioan și Carmen, fie luând cina la Le Golfe. Dorada sau biban, pieptul de rață (a fost descoperirea sezonului), midii sau pieds-pacquets (o tocană cu picioare și burtă de oaie, recomandată mai ales iarna), asezonate cu un kir ca aperitiv sau cu deja celebrul pichet de roze, oameni simpatici (ne-au găsit masă chiar fără rezervare în a doua seară, mereu glumeți, vorbesc engleză), locul a fost gazda perfectă în cele două seri.

Cum glumea Ioan, în a doua seară ne-a pregătit și program artistic și foc de artificii, că doar nu era să ne aștepte cu mâna goală. De fapt, orașul sărbătorea (ca mai toate în această perioadă) eliberarea de sub ocupația nazistă din cel de-al doilea Război Mondial.

Trecem de la malul Mediteranei la dealurile din Banon, o comună cunoscută mai curând pentru brânză decât pentru turism. Dar noi am ajuns în august și am prins, ca și în La Ciotat, și la Banon evenimentele organizate pentru sărbătorirea eliberării localităților de sub dominația germană din al 2-lea război mondial (toate în jur de 23 august). Re-enactment de cea mai bună calitate – camioane de trupe și jeep-uri americane, mașini nemțești și foarte multe uniforme din cel de-al doilea Război Mondial, toate foarte bine recondiționate, plus gloanțe oarbe, fumigene și petarde, pentru circa 30 de minute de “teatru de stradă” cu soldați germani, americani și reprezentanți ai Rezistenței franceze. Pentru acest lucru s-a blocat circulația în centrul satului, prilej pentru restaurantele din centru să ocupe și ele o bucată de stradă cu încă un rând de mese pentru a satisface toți clienții dornici să urmărească spectacolul lângă un pahar de roze și din nou un delicios piept de rață la grătar pe terasa de la Cafe de Voyageurs. Sărbătorile, care conform afișelor au durat 3 zile, au inclus concerte de muzică live și focuri de artificii.

Vizavi, se găsește prăvălia Super Banon – Fromage de Chevre, iar de aici puteți achiziționa brânza care a făcut faimoasă această localitate. Rondelele acestui tip de brânza nepasteurizată de capră au un diametru de aproximativ 7 cm și sunt învelite în frunze de castan și legată cu sfoară de rafie. Frunzele au fost fierte în prealabil într-un amestec de apă și oțet. Maturarea se face în eau de vie ­– un fel de țuică de-a lor, făcută din fructe. Există o legendă care spune că împăratul roman Antoninus Pius a murit după ce a mâncat brânză de capră până…i-a stat pulsul (Wikipedia menționează Gruyere, localnicii preferă varianta cu Banon). Dacă mai treceți o dată drumul, găsiți un magazin cu delicatese unde găsiți niște saucissons foarte gustoși și o baghetă proaspătă, numai bună de potolit foamea.

Dacă ajungeți la Banon, musai să vizitați și librăria Le Bleuet, a cărei poveste este disponibilă aici. Urcați și pe deal, spre satul medieval, delimitat de ruinele vechii cetăți de altă dată (menționată încă din secolul XII și care de-a lungul timpului a suferit mai multe transformări), din care cea mai vizibilă parte este poarta datând din sec. XIV (foto stânga – atenție, dacă mergând prin cetate aveți senzația că treceți prin casa cuiva, nu e chiar o senzație). Tot în fosta cetate se mai află o biserică dezafectată și puteți admira clădirea fostului hotel-Dieu (un spital pentru oamenii săraci, administrat de biserica catolică).

Hai că m-am întins cu poveștile și astăzi, vă mulțumesc pentru curiozitate și vă aștept și la ultimul episod al expediției Provence 2018. Vom vorbi despre Muzeul Legiunii Străine, despre o piață provensală tipică, despre Arles și L’Occitane, unul din cele mai faimoase branduri cu origini provensale. Și vă las cu o piesă a mea, clipul fiind făcut cu poze din Provence din 2017.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *