Ziua a 7-a se anunța una extrem de lungă, pentru că plănuiam să luăm cina cu Carmen și Ioan T. Morar în La Ciotat la ora 20.00, iar de dormit urma să dormim în Antibes, adică la două ore de mers. Și până atunci aveam o groază de chestii de arătat prietenilor Camelia și Dan, care, așa cum am mai spus, erau la prima experiență provensală. Așa că dimineața a fost alocată făcutului de bagaje, mici cumpărături, eu cu Dan am dat o fugă până la gară să luăm niște prieteni de familie ai lor care tocmai demarau un citybreak în Avignon, cu care de altfel urma să luăm și prânzul. Apoi, cu chiu, cu vai, am reușit să încăpem în mașină (un Audi Q5 e mai mic decât pare pentru patru oameni cu bagaje) și am pornit către Aubagne. Cât timp Camelia și Dan au vizitat Muzeul Legiunii Străine (pe care noi îl vizitaserăm anul trecut), noi am dat o fugă la Musee du Santon. Santos sunt niște figurine ceramice, iar la muzeul menționat găsiți sate în miniatură din ceramică – cu oameni, animale, vegetație, clădiri. Înțeleg că muzee similare există și la Marsilia și Fontaine de Vaucluse (ca și în cazul borie-urilor, nu le-am descoperit la prima vizită în Provence).
Am intrat în muzeul legiunii și am luat niște roze personalizat cu Legiunea Străină și ne-am regrupat pentru a pleca spre următoarea destinație și anume Cassis. Găsitul locurilor de parcare în stațiuni vara poate fi o încercare serioasă, dar am izbândit și prima oprire a fost la o bucată de tarte tropezienne. Am făcut câteva poze prin port și o plimbare pe jos, cât să schimbăm aerul Luberonului cu cel sărat al Mediteranei.
Nu poți să ajungi la Cassis sau La Ciotat fără să mergi pe Route des Cretes. Priveliștea asupra “calăncilor” (termenul îi aparține lui Ioan, românizat dupa calanques), mai ales în asfințit, e divină. Sunt 15 km pe care îi străbați cam într-o oră (asta dacă nu zăbovești mai mult la poze), un loc excelent pentru un picnic sau pur și simplu un pahar de vin sau un sărut furat persoanei iubite. Fără doar și poate, este în Top 10 locuri vizitate de mine.
Odată ajunși în La Ciotat, am reluat odiseea găsirii locului de parcare, dar asta a durat mai bine de 30 min., pentru că era sărbătoarea orașului, astfel că toată lumea era venită la malul mării. Așa că am început să căutăm în parcări ceva mai depărtate de zona turistică, dar nici acolo nu aveam prea mare noroc. Dar cum ne învârteam noi, la un moment dat ne face semn un “parcagiu oficial” care bloca intrarea într-o parcare. Cred că remarcase că ne tot învârteam pe acolo și văzuse că avem număr de România și ne-a făcut semn să intrăm. Asta e, ne-am zis, vrea și el să bea o sticlă de vin în seara asta, îl cinstim pe om (pregătisem, românește, o bancnotă de 10 euro), că deja întârziam la cină și Ioan deja păzea masa, cererea era mare. Aiurea, omul efectiv a vrut să ne ajute, nici nu a vrut să audă de așa ceva! I-am mulțumit frumos și am luat-o cu pejos-ul spre Restaurantul Oustaou.
La restaurant petrecerea stătea să înceapă, Ioan mai avea un grup de musafiri – tot români, tot universitari (o parte din ei, îl salut pe dl. Mădălin Bunoiu) și, culmea, tot fani de rugby! Și ei se pregăteau să vadă, a doua zi, Franța – Scoția, la Nisa. Și ne-am cunoscut în Provence, că în România nu am apucat.
Masa delicioasă, nici nu se putea altfel, iar la desert am primit și tradiționalul foc de artificii de pe 16 august din La Ciotat. Cum îi place lui Ioan să spună, “atât am putut să pregătesc pentru voi”. Se apropia de miezul nopții când am plecat spre Antibes, unde am ajuns rupți de oboseală, astfel că eu am ațipit în balansoarul de pe una din terasele apartamentului în care aveam să petrecem următoarele două nopți.
A doua zi era sâmbătă, iar după intensitatea zilei precedente, dar și a vacanței per ansamblu, nici unul din noi nu a avut chef de nimic. Mulțumită lui Dan, am avut la micul dejun cafea, pâine și croissante, așa că am lenevit în detaliu până după prânz. Chiar dacă preferați vacanțele active (cum sunt mai toate ale mele), vă recomand cu încredere ca, din când în când, să vă acordați o zi sau măcar jumătate de zi de leneveală. Am stat la povești lângă o cafea sau un pahar de vin, am citit ziare, am mai ațipit care pe canapea, care în balansoar, ce mai, relaxare totală. E drept, ajuta și priveliștea…
Dar pentru că nu poți pleca din Provence cu mâna goală (asta e o figură de stil, noi abia încăpeam în mașină), înainte de a pleca spre stadion am tras o tură de cumpărături la un Carrefour din zonă. De ce am zis cumpărături și nu shopping? Pentru că shopping e despre haine, pantofi eleganți, noi am luat vin și brânză (sper că nu trebuie să explic ce vine la pachet cu brânza franțuzească).
Rugbyul domină sudul Franței, marea majoritate a echipelor din primele trei divizii fiind din sud. În plus, Provence (și sudul în general) e o destinație preferată a francezilor pentru vacanțe, astfel că programarea unui meci test al naționalei la Nisa nu e întâmplătoare. Stadionul Allianz Riviera are aprox. 35.000 locuri și găzduiește meciuri ale formației locale de fotbal OGC Nice (antrenată în momentul de față de Patrick Vieira), dar și ale clubului de rugby Toulon (unde a jucat și Alin Petrache, președintele Federației Române de Rugby) și a fost inaugurat în 2013.
Dacă alegeți să mergeți la un meci, evitați, pe cât posibil, să mergeți cu mașina, toate parcările din zonă sunt foarte aglomerate în zi de meci (apropo, exista o parcare specială pentru scutere și un depozit unde să lași casca!). Noi și mulți alții ca noi am avut noroc cu parcarea de la Leclerc care, deși scria că se închide noaptea, a rămas deschisă pentru cei care n-au avut altă soluție.
Iar meciul, câștigat clar de Franța împotriva Scoției, a fost finalul perfect al unei vacanțe pentru un fan al sportului cu balonul oval. A doua zi începeau atât drumul spre casă, cât și planurile pentru un nou drum exploratoriu în Provence. A bon entendeur, salut!
P.S. Povestea nu se termină aici, am în draft un articol intitulat Provența gurmandă, care e suficient de lung încât să nu includă și detalii despre vinul provensal și ce alte băuturi tradiționale am mai încercat în cei trei ani de vacanțe în Provence. Pardon, primii trei ani.
Ți-a plăcut? Dă mai departe!
