Rugbyul românesc în 2023

Unde se află rugbyul românesc la finalul lui 2023? Sincer, probabil în același punct unde se afla în toamna lui 2009, când am ajuns prima dată pe stadionul Arcul de Triumf. Și totuși, situația era mai grea atunci, dacă țin eu bine minte, corectați-mă dacă greșesc. Jucătorii din străinătate (mult mai mulți și mai bine cotați ca în prezent) nu mai veneau la lot, publicul de pe stadion era format exclusiv din foști jucători peste 70 de ani și familiile sportivilor din teren. Aproape ratasem calificarea la mondialul din 2011, a fost nevoie de un baraj cu Uruguay pentru a ne califica. Zero victorii în grupa de la mondialul din Noua Zeelandă.

După orice socoteală rezonabilă, rezultatele României în Franța sunt absolut logice. Investim puțin spre nimic în rugby, chiar comparativ cu țările cu care ne comparam cândva (Tonga, 6,8 milioane de euro, Georgia, 17 milioane de euro). Avem o bază de selecție inexistentă (maxim 1000 de seniori și nu toți la un nivel decent), o bază materială chiar mai defectuoasă (nu există nici măcar un stadion modern exclusiv pentru rugby), am jucat cu 3 din cei mai puternici adversari din competiție (Africa de Sud cu șanse mari să joace finala).

Problema majoră este că, după atâția ani (14 sau 12, câți doriți), rugbyul românesc este tot acolo. După unele aspecte, mai jos. Avem 4 jucători în Liga a 2-a franceză, nici unul în prima (pentru comparație, Georgia are vreo 60 în primele două ligi din Franța și Marea Britanie). Din cei 4 jucători, 3 nu sunt formați în România. Liga Națională de Rugby este o glumă – cum pot numi altfel o ligă în care Steaua, fără vreo 7 jucători plecați la Cupa Mondială, bate la Suceava cu 102-0. Și cu jucători care vin la meci de ligă profesionistă când au liber de la muncă. Comunicarea cu publicul de rugby este nulă aproape. N-a fost nimeni de vină că am fost descalificați de la Cupa Mondială, ba chiar a fost lansată așa, cu perdea, ideea că oamenii răi de la World Rugby au avut ceva cu noi. Nu știm de ce Andy Robinson a plecat de la națională, deși cu el speram să mergem la mondiale. Retragerea lui Mihai Macovei chiar înainte de Mondial, cu scuza unei accidentări pe care nimeni n-a crezut-o. Cu experimente continue, astfel încât cu 1 lună înainte de mondiale nimeni nu știa măcar aproximativ o formulă de echipă (aș fi jurat în iunie că Bălan, Butnariu sau Melinte nu au cum să lipsească din lot).

Dacă mergem mai jos, la copii și juniori, situația e și mai grea. Nu toate echipele din liga națională au setul complet de echipe de juniori. Competițiile destinate lor sunt cvasiinexistente. Cei care încă mai formează tineri nu sunt sprijiniți în nici un fel, ba uneori chiar sabotați (vă pot spune niște povești tare neplăcute cu niște grile de formare pe care granzii refuză să le plătească cluburilor formatoare). Selecția la naționalele de juniori se face pe niște criterii pe care nu le înțelege nimeni, altfel cum explici că e selecționat un jucător cu 99 de minute jucate, iar altul, pe același post, cu 600 de minute jucate, nu e nici măcar în lot? Motivați-l voi pe al doilea să se țină de rugby!

Vreți să rămâneți la “noi am bătut Franța!”? Păi de ce nu se strâng foștii jucători să facă o academie de rugby? Arătați cluburilor de stat cum se face, că ei nu sunt în stare, asta e clar. Rămânem la mioriticul “am făcut tot ce am putut, da’ ne-a învins scârbile alea!”? Tot ce ați putut nu pare să ne fi ajutat prea mult. Ne mai alintăm mult că noi nu naturalizăm, că noi verzi ca stejarii cei falnici? Uitați-vă câți naturalizați avea Irlanda – Bundee Aki, James Lowe, Gibson-Park toți neozeelandezi, Mark Hansen născut în Australia. Dar dacă o facem, să o facem cu cap, vă rog, și valoric, și administrativ (apropo, Hinckley Vaovasa, omule, ești o lumină! Ce ai făcut cu Irlanda e de povestit nepoților și nu e singura fază, ești jucătorul meu favorit de vreo 2-3 ani de când te-am descoperit). E nevoie de lobby la World Rugby, avem nevoie de ajutor din partea lor și nu doar noi, toate țările din Tier 2, pentru că diferența tinde să fie tot mai mare între granzi și restul lumii (vezi inclusiv rezultatele negative ale Italiei, țară din Six Nations, cu Noua Zeelandă și Franța). Pe de altă parte, să ne ajutăm și singuri – abordarea de anul trecut a francizei Romanian Wolves a fost măcar deficitară, ca să fiu politicos. Performanțele, oricât de mici (de ex. o finală de cupă europeană) atrag expunere, sponsori, spectatori. Ați sacrificat-o pentru ce, pentru cele 4 dueluri tari din semifinalele unui campionat modest? Cluburile din țară, ce faceți? Credeți că voi chiar nu aveți nici o vină în situația actuală? N-avem bani, știu, dar atragem cumva sponsori lângă echipe? Cum ar fi dacă am dubla fiecare leu de la stat cu un leu atras sponsorizare? Vă spun eu, ați avea un buget dublu! Vă mai amintiți ce am spus la conferința națională a rugbyului, dacă vi se pare greu să strângeți bani pentru rugby, haideți să vedeți cum e să strângi pentru folk!

Recunosc, am scris cu frustrarea omului care s-a îndrăgostit de acest sport și care vrea mai mult. Vreau rugby de calitate mai des la mine acasă, meciuri tari la București. Rămân cu bucuria uriașă de a fi văzut 2 meciuri ale naționalei în Franța, cu Irlanda și Tonga, de a fi fost parte a acestui eveniment planetar. Pe de altă parte, mă uit că toată lumea evoluează. De Chile eu unul nu auzisem până acum 5 ani. Pe Uruguay îi băteam și treziți din somn, acum au lăsat o impresie excelentă în Franța. Portugalia a făcut egal cu Georgia și a bătut Fiji! Care Fiji a fost la un pas de semifinale! Georgia s-a calificat direct la mondiale după prestația bună de data trecută, acum însă vine în calificări și primul loc pare antamat de ei. Așa că întrebarea-concluzie este: Unde ne vedem peste 4 ani?

P.S. Ca să înțelegeți mai bine rezultatele României și starea rugbyului românesc în general, recomand câteva articole ale unor oameni care scriu foarte bine despre rugby (eu sunt doar un suporter, necum vreun specialist).

1. Marian Burlacu, interviu pentru Adevărul
2. Chris Thau, Interviu pentru RFI