Sângele nevăzut

Sângele nevăzut din venele lui Avishai Cohen este un articol scris, în stilu-i inconfundabil, de prietenul Cristian Ștefănescu, căruia îi mulțumesc pe această cale. Mă simt onorat de un astfel de guest post din partea lui. Credit foto: TwinArts.

Avishai Cohen știe sigur că nu are sânge românesc. Are obiceiul să-și răsfoiască arborele genealogic înaintea fiecărei etape de turneu. A mai fost în România, a mai concertat de vreo cinci ori, așa că a avut timpul și ocazia să verifice și să se lămurească. Nimeni din familia lui nu vine din România – până în punctul în care memoria se pierde.

Dar dacă stai să asculți muzica lui Avishai Cohen ai putea avea tupeul să-l contrazici. Pentru că jazzul pe care îl cântă, iar și iar kletzmerizat, este ancorat în filonul unui folclor purtat de evrei peste tot unde i-au dus vânturile istoriei lor zbuciumate. Aproape că nu există compoziție de-a lui Avishai Cohen în care să nu se audă amintiri cernăuțene sau rădăuțene, de pe Prut în jos, de la gurile Dunării.

Fiecare piesă – și nu doar cele de pe noul album From Darkness, promovat la Sala Radio în concertele aduse de Twin Arts, sâmbătă și duminică – este o poveste. Poveștile mătușilor din Tel Aviv, domnișoare bătrâne, poate, depănându-și amintirile la o cafea și o dulceață de smochine, târziu, pe când amurgește deasupra Meditaranei.

Avishai Cohen zgârie fin sedimentele uitării și sapă o fisură în zidul plângerii timpului prelins, permițând ascultătorului să arunce un ochi spre o lume pe alocuri brutal dispărută, cu garduri de lemn și ulițe neasfaltate, cu prăvălii și caftane lungi și negre precum perciunii tineri zburdând în vânt pe sub bărbile matusalemice.

Clișee, poate. Da, dar nici muzica lui Cohen nu e departe de clișee. Dar nici aproape.

Când crezi că-ncepi să-l anticipezi, ceva se rupe, pe nepusă masă. Nu abrupt, dar neașteptat. Și, mai ales, nimic nu cade pradă cenușiului, în acest caleidoscop al lumilor pierdute. Ca-ntr-un tablou de Chagall, chiar dacă drumul e lung și întortocheat, totul e vesel, totul e colorat. Muzica este undeva deasupra tuturor, muzicianul levitează, îmbrățișându-și într-un dans aproape erotic basul – când romantic, când percutant, un întreg univers comprimat în acea cutie de lemn cu forme de amantă trădându-și cu fiecare gest emoțiile, vibrând din toate corzile o complexitate suavă de ritmuri, răsturnări de tonuri sau treceri delicate printre acorduri. Simplu, ușor, ludic.

Sala Radio îi e complice lui Avishai Cohen.

În ciuda solemnității sale, templul muzicii îi ține cumva pe cei din public aproape de cei de pe scenă. Îi primește în altar. Muzica lui Cohen este o autostradă sonoră. Fără sensul de venire, sensul de dus rămâne unul profesionist și atâta tot. Nu îți exhibi tainele de alcov cu una, cu două, oricui. Publicul este, de fapt, cel care îi inflamează pulsul interpretării. Iar Cohen se simte la București iubit – altfel nu ar fi venit de atâtea ori, făcând mereu sală plină cu o muzică pe care o (și care îl) poartă între occidentul decadent și orientul mistic, între nordul melancolic și sud fierbinte.