Uitarea e imposibilă

Inițial a fost Claudiu, apoi Tina. Apoi Max și Cristi Mitroi, care amândoi se luptă cu arsuri serioase, mai ales Cristi. Pe toți patru îi știam foarte bine. Apoi au început să apară cunoscuții (la modul general): Rugină, Alex, Teo și încă vreo 7-8. Cumva reușeam să mă echilibrez, nu înțelegeam cum de s-a putut întâmpla, dar încercam să spun că viața merge înainte, morții cu morții, vii cu vii, hai să vedem cum îi ajutăm pe cei care au nevoie, pentru a limita pierderile de vieți. Cu fiecare zi care trece, cu fiecare om care moare, îmi dau seama că aproape fiecare din cei 200 de plecați sau care încă luptă pentru viață era prietenul, fratele, colegul unui prieten de-al meu. Iar asta face uitarea imposibilă, fie că mai ieșim sau nu în stradă. Poate nu vor exista vinovați (n-ar fi prima oară), poate vor exista, dar îi vom ierta, că așa e creștinește. Dar nu cred că vom putea uita vreodată ziua în care prietenii, frații sau colegii ne-au fost luați de lângă noi.

A scris Sorin Poclitaru o poezie tare frumoasă și pe care vreau să o citiți fiecare dintre voi. Iertarea e bună, uitarea însă e periculoasă. Riscăm să repetăm greșeli ireparabile.

Şi dacă toți copiii noştri mor,
Iar voi veți sta cu frunțile plecate,
Vom suferi noi doar pe jumătate
Şi greul ne va curge mai uşor?

Cuvintele nu au niciun folos
Şi nici tristețea voastră prefăcută,
Nu țin de dor, n-alină şi n-ajută,
Şi nu ne fac urâtul mai frumos.

Ce poți să pui în locul unde acum,
În loc de suflet e doar o tăcere,
Ce vorbe pot s-aducă mângâiere
Şi ce lumină poți s-aprinzi din fum?

Nu compasiune vrem şi nici război,
Nici mila voastră nu ne trebuieşte,
Pentru că mila voastră ne răneşte
şi nu ne-aduce pruncii înapoi.

Lasați-ne să plângem lângă ei
Şi nu încercați să ne mai cumpărați,
Că vine vremea să fiți judecați,
Şi nu vă iartă-un cer de Dumnezei.