Nu mai țin minte când și de ce a devenit turneul de la Wimbledon favoritul meu. Poate pentru că aici l-am descoperit pe Boris Becker, neamțul care la 17 ani câștiga finala împotriva lui Kevin Curren aruncându-se ca la fotbal pentru a salva o minge. Poate și pentru că îmi plăcea așa de mult mi-a fost întotdeauna ciudă că Năstase a pierdut două finale aici. Poate un pic și pentru nebunul de McEnroe, și el cu 8 titluri aici (3 la simplu, 5 la dublu). Oricât de ciudat ar suna, îmi place tenisul pe iarbă, dar nu mi-a plăcut Pete Sampras, deși a fost unul din cei mai buni jucători pe această suprafață. Și e la fel în cazul fetelor, nu mi-a plăcut niciodată Martina Navratilova, iar dacă vorbim de cehi, nici după Ivan Lendl nu m-am omorât prea tare. Au mai fost Agassi, Ivanisevici (să mă mai laud un pic, nu?) sau Nole (cu dăruirea sa incredibilă și ambiția de sârb), au fost Hingis sau Chris Evert și Steffi Graf.
Dar Wimbledon e pentru mine sinonim cu Roger Federer, e echivalentul unuia din ultimii jucători de tenis adevărat, într-o epocă dominată de fizic. La Federer e dominantă lovitura, nu sprintul, e precizia forehand-ului mai curând decât serviciul de peste 200 km/h. Iar ce a reușit elvețianul în semifinala de ieri cu Andy Murray este un meci aproape de perfecțiune. Am început să scriu articolul în timpul meciului și mă temeam să nu fie doar exaltarea fanului sau ochiul nespecialistului care nu a mai urmărit demult un meci pe iarbă. Dar cuvintele comentatorilor englezi și toate cronicile citite după (v-o recomand cu căldură pe cea de pe Treizecizero) spun același lucru: un Federer impecabil, care pur și simplu a jucat un tenis extraterestru. Două prime seturi aparent simetrice (7-5, 7-5), dar care au durat 37, respectiv 57 de minute, semn că Andy a muncit mult mai mult în setul doi, cu magistralul game de 15 minute de la 5-5. Roger a servit însă excepțional
Definitely it was one of the best serving days of my career. Roger Federer, după ce i-a servit 20 de ași lui Murray și a reușit, pe primul serviciu, 70 din 91 de puncte.
E greu să spui despre un jucător care pierde în trei seturi și un pic peste două ore o semifinală de Mare Șlem că n-a jucat deloc rău. Și totuși așa a fost, doar că ieri ce a putut ofer Murray nu a fost de ajuns împotriva mașinăriei numite Federer, care a făcut doar 11 greșeli neforțate.
Trebuie să fii un mare jucător ca să te aplaude o arenă întreagă după ce ai împiedicat un englez să ajungă în finala de la Wimbledon (și ce englez, cel care a câștigat aici după o veșnicie și care a adus Regatului Unit medalia de aur la Jocurile Olimpice de la Londra). Nici nu contează dacă duminică Federer reușește să câștige cea de a 10-a finală jucată la Wimbledon pentru a deveni cel mai titrat jucător din istoria competiției. Deși sunt convins că își dorește enorm să câștige, mai ales că adversar este cel care l-a oprit din același obiectiv anul trecut, Novak Djokovic. Chiar dacă Nole câștigă, Federer este deja un maestru al jocului pe iarbă, un duce de Wimbledon.
Horia Tecău – campion la Wimbledon
Da, Horia a reușit! Alături de partenerul său din ultima vreme, Jean Julien Rojer, Horia Tecău a câștigat finala turneului de dublu de la Wimbledon. La a 4-a încercare (după 3 finale pierdute alături de Robert Lindstedt), Horia s-a încoronat pe iarba londoneză, devenind, după 42 de ani (Ilie Năstase câștiga la dublu în 1973, alături de americanul Jimmy Connors), primul român care câștigă aici.
Tecău și partenerul său au avut mai multe probleme în semifinale cu dublul Florin Mergea – Rohan Bopanna, unde au avut nevoie de 5 seturi și un 13-11 în decisiv. Finala cu Jamie Murray (fratele lui Andy) și australianul John Peers, cei doi s-au impus clar, în 3 seturi, în mai puțin de două ore. Este primul titlu de Grand Slam pentru Horia la dublu (are unul la dublu-mixt, la Australian Open – detalii aici). Felicitări, Horia, și multe înainte!
Sursa foto: Treizecizero.ro
Ți-a plăcut? Dă mai departe!
