Fenomenul La Partid

Dacă acum 5 ani mi-ați fi spus că peste 5 ani voi canta Comfortably numb la un restaurant în Lehliu-Gară, cu un public de circa 100 de persoane, cu solistică de nai, fără a pleca bătut și cu publicul aplaudând, aș fi spus că sunteți într-o doagă. Da, puteți să spuneți că am idei preconcepute… Când am acceptat să cântăm pentru prima oară La Partid, mă avertizau prietenii că o să mănânc bătaie, ba chiar îmi descriau modurile. Da, știu, și ei au idei preconcepute…

Aseară am cântat pentru a 4-a oară La Partid, mi se pare cel mai firesc lucru posibil, am ajuns cu Emil Constantinescu (omul vinovat de tot ce se întâmplă acolo) la un nivel de comunicare încât data concertelor este singura variabilă. Zâmbetul Ilenei e una din constantele serilor acolo, alături de ospitalitatea întregului personal din cârciuma de lângă linia ferată. Nici nu e de mirare că Dragostea e un tren a fost aseară cea mai aplaudată piesă cântată de noi, chiar și peste coverurile pe care le știa toată lumea.

Bine-bine, dar unde e fenomenul? vor spune unii. Lehliu are 6500 de locuitori, conform Wikipedia (date la nivelul anului 2011). Într-un oraș cu 6500 de locuitori există un loc unde se cântă constant de 3-4 ani încoace. Spuneți-mi astfel de locuri din Slatina, Alexandria, Călărași, Slobozia, orașe net mai mari. Trăim într-o țară în care cultura nu este și nu a fost prioritară în ultimii 25 de ani. Emil și-a făcut prieteni printre artiști, făcându-i să creadă în nebunia lui de a aduce altceva decât maneaua tradițională într-un orășel prăfuit din câmpie. La Lehliu au venit nu doar folkiști, ci a fost teatru, a fost rock cu Timpuri Noi, a fost stand-up comedy sau Mihai Mărgineanu. Festivalul Zi-le de Lehliu, Zi-le de La Partid a însemnat pentru Emil un efort financiar considerabil, pe care și l-a asumat pentru comunitatea din care face parte și în care și-a construit afacerea.

E ușor să spui că sunt orașe întregi din România în care tinerii ascultă doar bumtzi-bumtzi sau manele. Ei ascultă ce li se dă, ce ajunge la ei. E suficient ca unul singur din grup să asculte și altceva și își va aduce prietenii la serile de concerte, iar așa vor auzi că există și altceva. Asta se cheamă, repetată pe termen lung, educație, iar Emil asta încearcă să facă și pentru asta merită tot respectul.

De asemenea, La Partid nu te duci să mănânci creveți sau foie-gras. Te duci pentru tigaie picantă, pentru pizza, pentru ciorba de fasole sau pentru papanași. Ieri, și pentru mustul făcut chiar de ei, din 2 tone de struguri. De fapt, noi ne ducem pentru căldura cu care suntem înconjurați de fiecare dată (cel din mijloc, subțirel, e Emil – uitați-vă cât bucuros e!) când mergem să cântăm sau pur și simplu oprim pentru jumătate de oră, la o cafea.