Albania, Elveția, România

Albania, Elveția și România erau țările care sperau la calificare de pe locul 2 sau 3 în gupă, favorita certă fiind, evident, Franța. Azi o să vă povestesc un pic despre meciurile României cu cele două, de fapt nu despre fotbalul propriu-zis, ci despre diverse întâmplări petrecute în jurul meciului.

Probleme și prin fanzone. Mâncarea și băutura în fanzone se puteau cumpăra cu un card pe care îl încărcai (cardul costa 1 euro). Dar să nu cumva să vrei să recuperezi banii de pe el, că parcă le ziceai că România vrea să devină al 59-lea stat american. La al 2-lea meci pe care am vrut să îl vedem acolo (Portugalia – Islanda), francezii s-au gândit să fie economi cu forțele de ordine, că e târziu și n-au chef de muncă. O singură intrare deschisă, practic venind dinspre Sena am ocolit tot fanzone-ul si am pierdut 20 min. din meci. Cand s-a fluierat sfârșitul meciului s-au închis brusc toate chioșcurile cu mâncare și băutură, iar când spun brusc nu exagerez cu nimic, mi-am recuperat hotdogul pe ușa de acces în rulotă, nu pe la “ghișeu”. De altfel, francezii mi-au lăsat per ansamblu o imagine proastă, cu grevele, cu foarte multe lucrări în desfășurare în oraș pe parcursul competiției, cu slaba organizare. Mult sub ce am văzut în două rânduri la Londra.

Nu am apucat să vă spun în primul că exact lângă fanzone-ul de pe Champs de Mars era situat Restaurantul Doina, cu specialități românești. Un astfel de loc există și la Lyon, cu numele La Mama (deși nu cred că are legătură cu lanțul de restaurante omonim din București), dar vă recomand cu căldură să îl evitați dacă nu doriți să fiți tratat…ca acasă. Știți voi ce vreau să spun.

România – Elveția

Dacă meciul  cu Franța ne-a dat speranțe, cel cu Elveția ne-a liniștit complet pe cei peste 10.000 de români de pe stadion. Organizarea însă a fost mai bună ca la meciul cu Franța. Pe Parc de Princes nu a mai fost însă wireless, deci adio live-uri de pe stadion. Aici existau de vânzare tricouri ale României la magazinul oficial destinat suporterilor. Restaurantele de lângă stadion erau pline de suporteri români și elvețieni, abia făceau față comenzilor.

Pe drumul spre stadion am stat un pic de vorbă cu unul din voluntarii care lucrează pentru CE de fotbal. Era neamț și lucra pentru meciurile de pe Parc de Princes. Dacă pentru voluntarii din alte orașe organizatorii suportau cheltuieli de cazare, pentru Paris au fost aleși doar cei care își puteau acoperi cheltuielile, pentru simplul motiv că ar fi costat mult prea mult.

O panoramă cu Parc de Princes, cu 2 ore înainte de începutul meciului.

România – Albania sau Lyon sub invazie albaneză

La Lyon, albanezii ne-au dominat serios, au fost peste 25.000 mii (unele surse spuneau chiar 30.000), întreg orașul era colorat în roșu. Gălăgioși, dar ușor rudimentari (claxonat infernal prin oraș, ieșit pe geamul lateral al mașinii dezbrăcați de la brâu în sus), au pus-o de horă în Bellecour (centrul Lyonului), acompaniați de un casetofon ținut pe umăr ca Internaționalul cu led-uri din anii ’90 din România. Erau veniți din Elveția, din Germania sau din alte orașe ale Franței. La un moment dat, o parte din ei s-au așezat în genunchi și au început să strige ceva ce mie îmi suna a UCK (abreviere pentru Kosovo Liberation Army), dar poate m-au înșelat urechile. Am constatat însă că fetele albaneze sunt foarte frumoase.

În Lyon puteai cumpăra alcool din magazine doar până în ora 12, iar în fanzone exista Carlsberg cu 0.5% alcool, astfel că șansele să intri beat pe stadion erau minime. Francezii s-au mișcat bine cu transportul la stadion și de la stadion spre centru. La dus, au pus la dispoziție o linie de tramvai specială care te lăsa în poarta stadionului. Am cântat pe rând sau împreună cu albanezii la dus, în tramvai, m-am văzut cu Cezar în stația de plecare de la Part Dieu. La plecare, troleibuzele ne așteptau să ne ducă la stația de metrou ce ducea în piața centrală.

Pe stadion, albanezii ne-au dominat clar, noi nefiind mai mult de 8-9000 de români, iar jocul nu prea ne-a dat entuziasmul de a le ține piept. După meci, au claxonat prin oraș până spre miezul nopții, semn că bucuria era mare. Noi eram oricum prea triști să ne pese.