
E clar că fiind a 4-a oară la Barcelona (precedentele vizite în 2005, 2006 și 2010), deja văzusem marea majoritate a lucrurilor care merită văzute. Pe de altă parte, orașul acesta nu încetează să mă surprindă și de fiecare dată găsesc ceva nou de văzut. Și oricât ar părea de greu de crezut, am deja o listă a locurilor pe care vreau să le vizitez în Barcelona data viitoare. Aș putea scrie un articol care să includă doar obiective de vizitat în Barcelona, fără prea multe detalii, și tot ar fi extrem de lung, de la muzee la zone pentru cumpărături și de la restaurante la puncte de belvedere memorabile.
Primul loc vizitat în premieră a fost Muzeul Maritim din Barcelona, situat la 2 pași de statuia lui Columb ce veghează portul. Machete ale unor caravele spaniole din vremea conchistadorilor și exploratorilor, inclusiv o caravelă reprodusă în mărime naturală (dar parcă fără catarge). Sincer, mi-a plăcut mai mult echivalentul său din Lisabona, mai multe povești, mai personalizat pentru marii exploratori portughezi. În prețul biletului intră și vizitarea corabiei Santa Eulalia, un schooner simpatic ancorat în port, din cate am reușit să mă înțeleg cu paznicul e și funcțional. Vizita nu vă ia mai mult de 15-20 minute, cu tot cu pozele de rigoare.
Palau Guell a fost în renovare între 1990 și 2011, astfel că nu l-aș fi putut vedea în nici una din vizitele precedente. Cum nu sunt fanul documentării înainte de călătorie, nici nu știam de existența lui și doar situarea lui pe strada care lega Av. Paral-lel (unde era hotelul ales) de La Rambla a făcut să îl descopăr. A fost însă o surpriză extrem de plăcută și vi-l recomand cu toată căldura, a fost locuința familiei Guell, unul din principalii angajatori ai lui Gaudi (vezi și Park Guell, un punct-cheie al Barcelonei).
Prin comparație, deși în mod evident La Pedrera este mult mai cunoscută și mult mai de impact, consider mai bine cheltuiți cei 12 euro la Palau Guell față de cei 20.50 euro în Casa Milla (numele oficial al La Pedrera). Spun asta pentru că în cazul celei de a doua clădiri, vizita include doar acoperișul, podul clădirii și un etaj, celelalte etaje fiind în continuare „locuite” (am pus ghilimele pentru că e vorba în mare parte de fundația care administreză casa). Etajul nu respectă și el decât parțial realizarea lui Gaudi pentru că, după moartea lui Milla,văduva acestuia intră în conflict cu Gaudi și schimbă apartamentul după propriile idei.
Poble Espanyol este echivalentul Muzeului Satului de la noi. Dar marea diferență este că dacă la noi casele sunt în marea lor majoritate din lemn sau din pământ, aici totul este făcut din piatră. Case din toate provinciile spaniole, fiecare cu poveștile sale, cu influențele maure asupra arhitecturii, cu un muzeu de artă contemporană, magazine cu produse tradiționale din fiecare provincie.
Este un loc folosit adesea pentru evenimente culturale: de ex. aici a cântat Mark Knopfler în iulie, în turneul de promovare a noului său album, iar în weekendul acesta era săptămâna mexicană. Cu mâncare mexicană, cu tequila, cu chestii tradiționale și, evident, cu artiști mexicani. Ce mai, zaiafet în toată regula, care nu părea să se termine prea curând – cel puțin nu la ora 18:00 când am plecat noi. O bere San Miguel la draft și la 0,25 sau 0,3 l era 3 euro (în condițiile în care un San Miguel la 0,5 l la un bar de cartier era 1 euro). Dar na, cultura nu e ieftină, monșer! Accesul în Poble Espanyol costă 12 euro sau 15 euro cu tot cu ghid audio și video (practic, o tabletă pentru care trebuie să lăsați garanție un act).
Sagrada Familia
La fiecare vizită în Barcelona am fost încântat de una din operele sale majore (Sagrada Familia, Park Guell, Palau Guell, La Pedrera). Dar weekendul trecut a fost o revelație a ce a însemnat Antonio Gaudi pentru vremea sa: un pionier, un revoluționar, uneori un neînțeles, dar sigur un om mult înaintea vremurilor sale și un geniu greu de egalat. La Gaudi nu există elemente care sunt doar decorative sau doar necesare; frumosul și utilul merg mână în mână, cu o grijă aparte pentru orice detaliu. Se inspiră din natură, o folosește în opera sa la tot pasul, o consideră o carte deschisă pe care doar trebuie să o citești. Gaudi nu e doar un arhitect, pentru că în clădirile pe care și-a pus amprenta găsești mobilier, decorațiuni sau feronerie realizate pornind de la ideile sale. De exemplu, mânerele ușilor sau dulapurilor au forme extrem de neobișnuite – Gaudi își imprima forma mâinilor în bucăți de lut, apoi acestea deveneau forme pentru metal turnat. La fel scaune și obiecte de mobilier, după diferite poziții ale corpului uman, dar și ornate cu elemente preluate din natură. Solțiile găsite la anumite probleme (de ex. iluminarea naturală a spațiilor, încălzirea acestora sau aerisirile) sunt neașteptate, deși pe alocuri sunt extrem de simple.
Nature is a large book that always lies open and which you mus try to read. Antonio Gaudi
La momentul construirii La Pedrera, aceasta a generat un conflict cu vecinii și autoritățile locale, deoarece depășea înălțimea maximă admisă pentru acea zonă. Se vorbea chiar de o demolare a părții superioare, dar o compensație financiară și argumentul că se dorește a fi o clădire-monument a făcut ca această clădire să rămână așa cum este.
Liniile clădirii La Pedrera imită valurile mării, în timp ce grilajele balcoanelor, realizate din fier, sunt făcute practic din deșeuri metalice modelate de maeștrii fierari cu care Gaudi lucra. Și asta mi se pare interesant la Gaudi: în mod evident a lucrat cu foarte mulți colaboratori – fierari, pietrari, decoratori, lucrători ai lemnului. Deși total de neînțeles pentru acele timpuri și greu de acceptat, Gaudi a reușit, totuși, să găsească oameni care să îi dea mână liberă în a crea mai mult decât simple locuințe.
Urcatul pe muntele Tibidabo e o experiență în sine, poți alege un autobuz care să te ducă până la telefericul ce urcă la biserica din vârf sau poți lua mult mai excentricul (și, evident, mai scump – 5,5 euro comparativ cu 2,15 euro linia de autobuz) tramvai albastru. Telefericul e și el 7,70 euro, și aici am văzut un microbuz care urcă, plus mașini care aduseseră nuntașii la o nuntă oficiată chiar în biserica de aici.
Evident, vederea panoramică a Barcelonei este excepțională dacă prindeți o zi fără nori. Tot aici există un parc de distracții, astfel că nu trebuie să vă mirați dacă telefericul este plin de părinți cu copii. Dar ce mi-a rămas în minte legat de Tibidabo e că totul costă – vrei să urci cu liftul mai sus în catedrală? Sigur, 3 euro. Pe de altă parte, mi s-a părut fabulos să văd o persoană în scaun rulant ajunsă până acolo – semn de civilizație și de economie avansată, la noi durează 30 de minute să traversezi Piața Universității dacă ești în scaun rulant. Călătoria efectivă până pe Tibidabo durează tot cam atât. Q.E.D.
Concluzii? Nu am. Data viitoare voi vedea Casa Battlo, pentru încă o dovadă a geniului lui Gaudi, poate le voi face o vizită lui Picasso și lui Dali sau poate voi vizita muzeul hărților sau cel al parfumului. Nici una din vizitele în Barcelona nu s-a dorit a fi una eminamente turistică, ci o vacanță activă, în care să descopăr câte ceva nou, dar și să mă bucur de boemia unui pahar de sangria pe Rambla sau a unei cafe con leche pe lângă Passeig de Gracia. Dacă o veți face și voi, veți vedea pensionari trecuți bine de 70 de ani ce ies dimineața să citească ziarul lângă o cafea și un croissant și să se bucure de o zi însorită. Frumusețea vieții vine din lucruri mărunte.
Dacă te abonezi, periodic vei primi informații despre activitatea mea muzicală: concerte, proiecte, piese noi!