Big Mamou

Am ajuns acolo din întâmplare. Era martie 2004, frunzărisem Șapte Seri sau B24Fun și văzusem un concert Gil Dobrică în Club Oldies, undeva pe Moșilor. Am convocat niște prieteni, dar mergând spre club, am realizat că respectivul concert fusese cu o zi înainte, luni. Așa că am avut alternativa de a merge în ceva club unde cântă un american, în ceva seară de open mic.

Ajungem la Big Mamou, găsim pivnița (am aflat ulterior că era Big Mamou 3, primele două fuseseră undeva pe Covaci sau Șelari, altul pe Ferdinand parcă), tragem la o masă, iau bere oamenilor și încep să mă uit împrejur. Așa cum se așteptau ai mei, în 10 minute făceam cunoștință cu Terry Lee Burns, gazda serilor de open mic din Big Mamou. A cântat el câteva piese, apoi a început să îi invite pe cei dornici să urce pe scenă, ceea ce am și făcut, evident. La sfârșitul serii aveam antamat prima reprezentație publică a trupei I’mperfect, adică eu și Mădălin Giambașu. Pe 8 aprilie 2004.

Câteva zile mai târziu, mă sună Cornel (proprietarul barului) sau Radu Lupașcu să îmi spună că nu vom fi singuri, ci alături de două trupe rock (Keta și Nexus). Evident, convocat toți prietenii, “bă, avem concert! Da, frate, concert public, în club!”, ce mai, au venit toți mai mult curioși decât interesați, dar eram the rockstars! Ne-am cumpărat chitări electroacustice luni, că nu puteam să cântăm ca în preistorie, cu ele captate prin microfon. Aveam 7 piese în program – cinci compoziții și anume Dacă toate, Cât de mult, Zmeul, La piață, Ai fost ieri la vot și trei de la Sterian Vom fi iarăși ce-am fost dar nu mai mult decât atât și Iluzia unei insule.

Concertul nu a fost memorabil, abia învățam să cântăm, să stăm pe scenă, să lucrez cu microfonul. Dar chiar am simțit pentru prima oară ce înseamnă să fii cel de pe scenă. Încet-încet, devenim una din trupele obișnuite ale clubului, cântând aici în mod regulat, cam o dată pe lună. Aici îl cunosc pe Ovidiu Mihăilescu, cu ocazia unei seri a grupului Vouă și îl șochez că îi știam deja unele piese (din “vina” lui Puiu, normal!) și mulți alți artiști folk, rock sau blues. Aici i-am văzut prima oară pe Berti Barbera și Nicu Patoi (nu visam pe-atunci că voi ajunge să cânt cu Berti), aici l-am descoperit pe George Baicea. Aici l-am văzut pe Toni Tecuceanu monumental în monologul Groparul, în maieu, mâncând polonezi cu muștar și bând Neumarkt.

Pentru că pereții erau plini de afișe cu artiști care cântaseră aici, într-o zi am venit cu o poză cu mine și Madu înrămată, care a primit locul ei lângă ușa de la intrare (chiar poza de sus). La Big Mamou am câștigat primii bani din muzică, din biletele vândute la concerte, aici mi-am uitat pentru prima oară chitara după un concert (nu, nu eram băut!), am rezemat-o de bar pentru a-mi lua la revedere de la oameni și am lăsat-o acolo, m-am prins abia acasă, când n-am găsit-o în mașină. Aici s-a întărit relația de prietenie cu Radu, my brother from another mother, numai noi știm câte s-au întâmplat prin stabilimentul de care povestim azi. De asemenea, e locul unde am dat ocazia unor puști să urce pe scenă, să vadă ce înseamnă să te judece publicul.

Concertele aici au însemnat și mulți nervi, pentru că Big Mamou a fost întotdeauna un loc boem, un club pentru artiști, necum un business în adevăratul sens al cuvântului. Sunetiști care întârzie 2 ore sau nu vin deloc, probleme cu sunetul nenumărate, lipsa machetei din B24FUN și câte și mai câte. Toate acestea au făcut însă parte din ucenicia mea artistică, m-au confruntat cu o sumedenie de situații, m-au călit. Aici le-am stricat feng shui-ul, comandând cinci ceaiuri la un concert, făcându-l pe Cornel să declare că cu artiști ca mine, se duce naibii cârciuma lui.

Am trecut deunăzi pe lângă ce a mai rămas din club – sigla. Încă e mare și frumoasă, cum nu a fost ani de zile, când abia găseai locul, dacă nu erai de-al casei. Dar Big Mamou va fi pentru mine un loc de care îmi voi aminti cu plăcere. A reprezentat pentru mine ce a fost The Cavern pentru Beatles. Acolo am învățat ce înseamnă scena, acolo mi-am serbat ziua pe scenă cu tort și alte cele, acolo am băut whiskey cu miros de naftalina, am lansat ForeverFolk. În perioada concertelor de acolo am cunoscut foarte mulți oameni, unii dintre ei devenind cei mai înfocați fani ai mei (Max, Roxana, Andrei sunt primii care îmi vin în minte). Și a dat startul celor 13 ani de scenă pe care îi voi împlini pe 8 aprilie 2017. Povestea magică va continua cât timp vor exista locuri dispuse să găzduiască puști dornici de a cânta.