Am pierdut șirul momentelor care mă leagă de Teatrul Masca, din public, de pe blog sau de pe scenă. Fanilor mei clar le sunt clare în minte concertele de la metrou sau colindatul lângă bradul din curtea teatrului (de altfel, autograful lui Mihai Mălaimare spune “…unui glas care ne-a stat alături de atâtea ori!”). Vineri seara am sărit gardul de la mine, de la universitate, până la vecinii de la Cărturești Verona pentru a participa la evenimentul de lansare a publicației Caietele Masca. Peluza din fața cunoscutei librării era ocupată de câteva din statuile vivante ale Teatrului Masca, precum Îngerul căzut sau Dactilografa (foto sus).
Uneori, când o iei de la zero, e nevoie să explici oamenilor ce vrei să faci, care sunt obiectivele tale și căile prin care vrei să le atingi. Caietele Masca sunt o publicație teatrală apărută la inițiativa doamnei Anca Florea (directorul teatrului Masca) și sub coordonarea editorială a Cristinei Modreanu, unul din cei mai cunoscuți critici de teatru din România (eu am descoperit-o ca fiind membru al juriului competiției Gala HOP – Gala tânărului actor, în anul în care Toni Tecuceanu câștiga concursul). Prin această revistă de teatru, destinată în special profesioniștilor scenei, dar și publicului amator de teatru, se încearcă o definire și o structurare clară a noțiunilor teoretice care definesc parcursul creator în spațiul de joc stradal.
Teatrul nostru devine în acest moment nu numai un spațiu de experimentare, ci și unul de definire teoretică a discursului stradal și alternativ. Mihai Mălaimare
E nevoie de o voce consacrată uneori pentru a ne aminti niște adevăruri atât de simple: că teatrul în aer liber nu e o ciudățenie, o excentricitate, ci o întoarcere la origini. La reprezentațiile vechilor greci sau romani din amfiteatre, la jocul saltimbancilor din Evul Mediu. Am fost fascinat să citesc în primul număr al revistei un guest post al lui Silviu Purcărete, povestind despre “nostalgia aerului curat” evocând cele de mai sus și două spectacole în aer liber jucate la Histria sau pe o plajă pe-atunci pustie a Constanței (cred că undeva pe Faleză Nord, dacă interpretez bine scrierea domnului Purcărete). Inutil să vă spun că am zâmbit citind că muzica Hecubei era compusă de folkistul atât de puțin cunoscut astăzi Dorin Liviu Zaharia și interpretată live de (probabil) un cvartet. (Caietele Masca, nr. 1, Outdoor).
În nr. 2, Masca, îi veți regăsi pe Liviu Ciulei, cu un articol despre machiaj din revista Teatrul (nr. 2, anul II, februarie 1957), dar și pe Cristian Pepino (pe care îl cunosc ca regizor datorită lui Nicu Alifantis) președintele Uniunii Marionetiștilor din România, care amintește de cât de vechi sunt măștile și marionetele în teatru.
Nu cred că cineva care vede un spectacol de Commedia dell’Arte cu măști se gândește că e un spectacol pentru copii. Doar genul acela de teatru a fost creat și se juca în mod clar pentru adulți, nici nu avea un repertoriu adecvat pentru copii. Același lucru e valabil și pentru teatrul de păpuși, care a fost timp de peste 2000 de ani un gen pentru adulți, cu un tip de umor și teme pentru adulți din toate punctele de vedere […]. Cristian Pepino, Caietele Masca, nr. 2, Masca
Caietele Masca vor primi lansări și în alte orașe ale țării, în special acolo unde există facultăți de actorie, tocmai pentru a intra în dialog cu viitorii actori și a le explica cât mai pe larg estetica tearului stradal. Ca unul fără pretenții de fin cunoscător al teatrului, vă asigur că lectura revistei vă va prinde rapid, veți vedea teatrul de stradă și fenomenul teatral în general cu alți ochi, veți înțelege cum a evoluat de-a lungul timpului. Și voi încheia cu vorbele lui Mihai Mălaimare: Nasul de clovn este cea mai simplă mască.
Ți-a plăcut? Dă mai departe!
