Din inimă, despre Maramures

Nu credeam ca voi avea atatea de povestit dupa nici doua zile in Maramures. Daca in prima parte am povestit in special de Cimitirul Vesel de la Sapanta, astazi e ziua Sighetului si a Maramuresului rural.

Despre Sighetu Marmatiei stiam foarte putine pana sa ajung aici. Am descoperit un oras mai mare decat aveam eu impresia (as fi estimat o populatie de circa 15-20.000 de locuitori, in 2011, conform wikipedia, avea circa 35.000), cu o diversitate etnica extrem de bogata – romani, maghiari, evrei, ucrainieni, cu o arhitectura extrem de interesanta (nu am facut decat foarte putine poze in oras, dar asta e unul din motivele pentru care ma voi intoarce acolo – foto dreapta – cinematograful din Sighetu Marmatiei) si cu o traditie universitara mai lunga decat mi-as fi imaginat (undeva aproape de 1900), despre care am aflat de la domnul Conf. dr. Marin Ilies.

Daca ajungeti la Sighet, sa nu ratati Muzeul Satului Maramuresean. E o oaza de liniste, e locul unde puteti vedea cate o casa din fiecare sat maramuresean. Printre ele, o casa facuta dintr-un singur stejar (Casa Tivadar – foto stanga), stejar a carui dimensiune mi se pare foarte greu de imaginat. Povestile auzite despre cum se taiau copacii sunt de asemenea fascinante. Copacii se taiau doar iarna si cu foarte multa vreme inainte de a fi folositi pentru case. Cat timp? Pai de obicei cand i se nastea un copil, parintele taia lemnul pentru casa pe care avea sa i-o construiasca atunci cand se va casatori. Acela da lemn bine uscat! Plus morile de apa (va doresc sa le vedeti si mergand), mirosul de fan, aerul curat si o arta a prelucrarii lemnului veche de secole.

De cand eram elev, cand venea vorba de portul popular, expresia tip era se mai intalneste doar in unele comune din Maramures. Eram intr-o grava eroare. In toate satele prin care am trecut pe valea Izei, pe drumul de la Sighetu Marmatiei spre Salistea de Sus, am vazut oameni venind de la biserica imbracati in fuste inflorate si basmale asortate, bluze si camasi albe, barbatii cu pantaloni negri si palarie la fel (pe numele ei tot clop, doar ca nu e cel facut din paie, ci din barson – catifea neagra). Nu stiu daca Dumnezeu tine cont de lungimea hainelor, cert e ca in Maramures fustele femeilor nu sunt pana in pamant, ci deasupra genunchilor si  nu e nimeni indignat de acest fapt la bisericile din zona, ceea ce in sud nu cred ca ar fi valabil. Camasile albe (de care tot nu sunt lamurit din ce sunt facute exact – termenul de panza de casa nu ma satisface) cu dantela, lucrate manual, pot atinge preturi astronomice, dar sa nu ai asa ceva echivaleaza cu a fi un paria in societatea locala. Iar palaria (specifica pentru Valea Izei, pe Valea Marei se poarta clopul) musai trebuie sa fie decorata (“instruțită”) cu o floare roșie (mușcată sau trandafir). Cam ca in poza din dreapta, asa…M-am integrat bine, zic eu! Biserica din spatele meu este una din cele patru biserici (doua noi si doua vechi) din Salistea de Sus. cu hramul Sf. Nicolae, cunoscuta si sub numele de Biserica Nistorestilor [detalii wikipedia].

Cand mergi la biserica in blugi si tricou in Maramures (adica eu – foto stanga), e evident ca nu esti de pe-acolo, iar cum in sat se sarbatorea Hramul Bisericii, am primit sarmale si cozonac. Oamenii din sat gatesc bucate in aceste zile si ii ospateaza pe cei veniti in vizita sau in trecere prin satul lor. Apropos de oameni, maramuresenii nu sunt genul expansiv cand te vad prima oara, sunt politicosi, te poftesc inauntru, dar intai te masoara din ochi si din cuvinte, sa vada cate parale faci. Daca “treci testul”, vei avea tot sprijinul lor si vei fi un norocos sa ai astfel de oameni prieteni.

Nu v-am spus nimic de Barsana. Pe de-o parte, satul este cunoscut ca gazda a celor mai priceputi mesteri ai lemnului. Manastirea, construita undeva pe la mijlocul secolului al 15-lea, este si ea dominata de lemn – poarta, turnul – clopotnita, biserica, altarul de vara (da, duminica slujba se tinea afara, iar curtea era plina de oameni – foto dreapta), casa cu chilii si paraclisul sunt construite in cea mai mare parte din lemn si numai cu mesteri locali. Daca la sfarsitul acestei luni, mai precis pe 30 iunie, va nimeriti in zona, se sarbatoreste hramul bisericii si zau ca n-o sa va para rau.

Am plecat din Maramures doar pentru ca stiam ca ma asteapta un drum lung tare pana la Bucuresti. Pietrosul-Rodnei statea ascuns intr-un nor negru de ploi si grindina, dar am iesit la timp din zona lui de actiune. Stiu ca nu am vazut mai nimic din Maramures, stiu ca mi-ar trebui macar o luna pentru a vedea macar lucrurile importante si macar o viata pentru a intelege regulile acestei lumi. Multumesc inca o data Maria si Mirela pentru ca mi-ati oferit ocazia sa descopar un colt de Rai.