Da, Blaga avea dreptate. Vesnicia s-a nascut la sat, am vazut asta si in prima parte a cautarii noastre prin bibliotecile publice din tara. In orasele mici, de provincie, sau chiar in sate pierdute prin Campia Baraganului sau ascunse intre dealurile subcarpatice. Acolo se intampla lucruri. Lucruri frumoase. Cu bugete ridicol de mici incat e ridicol sa le numesti bugete (nici nu stiu daca acest substantiv are ce cauta in acest context), dar provocate de oameni cu inimi.
Iar tu, capitalist fiind (desi doar un venetic originar din Baragan), vii in vizita si crezi ca nu poti gasi lucruri atat de dragi tie. Ca folkul abia respira in marile orase, de unde resurse pentru un grup folk intr-o comuna din Prahova? Intrati pe site-ul comunei Sirna si vedeti cum un om poate schimba asta, prin eforturi proprii. Pentru ca folkul spune ca “n-ai nevoie de foarte multe ca sa fii fericit”. Iar un domn a luat de bune cuvintele lui – Olarasu. Dinu Olarasu – si a facut cursuri de chitara cu 9 copii. Credeti-ma, e greu sa inveti un singur elev, dar 9! Repetitiile au loc in biblioteca. De ce?
Sirna (impreuna cu satele arondate acestei comune) reprezinta o comunitate de aproape 5000 de suflete. Si totusi, din anii ’90, Sirna nu mai are un camin cultural. Poate acesti oameni nu au nevoie de cultura? Sau nu merita? Stiu, bugetul e mic (13 miliarde de lei vechi pe anul 2011). Si totusi exista o institutie care incearca sa preia acest rol: biblioteca. Cenaclul Altceva. Expozitii (foto dreapta). Sursa de informatii, prin computerele de aici. Da, si loc de joaca pentru copii. Sa nu fim farisei sa spunem ca tinerii elevi ajung la biblioteca doar pentru a se informa pentru scoala. Nu, multi vin si sa se joace. Unul din ei a rugat-o pe doamna Camelia, bibliotecara din Sirna, sa ii creeze cont de messenger, pentru a comunica cu mama lui, care locuieste in alta localitate. Povestea din spatele acestei fraze e deja dureroasa.
Intr-un alt colt, zarim un morman de carti noi-noute si proaspat sosite: colectia Jurnalul, donatie din partea fundatiei Mereu Aproape. Undeva, pe un raft, descopar revista comunei. Apare cam o data pe an, dar printul e de calitate. Mai in spate, pe un fiset de fier, probabil de o varsta cu mine, stau cateva exemplare din monografia comunei. Istoria comunitatii, pe care un scriitor harnic a asternut-o pe hartie. De la arheologie (exista un sit arheologic in zona) la repere geografice, de la politica la cultura, totul se afla intre coperti.
In timp ce noi ascultam povestile locului, biblioteca se animase deja. O pustoaica blonduta si firava returneaza o carte. Fisele de biblioteca nu s-au schimbat nici dupa 20 de ani. La computere, 4 baieti se bucura din toata inima de cele 30 de minute de joaca. Stiu regula, 30 de minute sau, daca nu e aglomerat, 1 ora, dar nu mai mult. Oricum, fetele lor, arse de soare, ne spun ca nu isi irosesc copilaria doar in fata computerului.
In mijloc se afla un covor rosu, pe care pot calca doar musafirii de vaza. In rest, este “canapeaua” pentru copiii ce se uita la diferite filme proiectate pe perete cu videoproiectorul. Desi am primit permisiunea sa calcam, ne-am dat repede jos, podiumul imaginar nu era pentru noi, nu venisem sa fim vedete, ci doar “mineri” sapand intru cunoastere.
Pe www.cautatoriidepovesti.ro gasiti mai multe povesti din bibliotecile Romaniei, scrise de 3 oameni ce nu au nevoie de nici o prezentare: 3 scriitori – Vlad Petreanu, Radu Paraschivescu si Catalin Stefanescu
Mai multe poze gasiti pe pagina mea de facebook
Ți-a plăcut? Dă mai departe!
1 Comment
Mi-ai facut dimineata mai frumoasa cu articolul asta. Ma bucur sa stiu ca mai exista oameni cu suflet care prin puteri proprii si bugete mici fac lucruri minunate.