După uriașa eroare a Federației Române de Rugby în ceea ce privește naturalizarea lui Sione Fakaosilea, ce a dus la eliminarea României de la Cupa Mondială din 2019, a apărut un curent important de fani ai rugbyului care militează pentru o națională formată exclusiv din jucători români. Realitatea este că naturalizarea jucătorilor este prezentă în rugby la toate nivelurile, chiar și pentru țări cu o tradiție și o pepinieră mult mai bogată numeric și valoric ca a României. Iar atât timp cât nu investim masiv și coerent în pepinierele de jucători autohtoni (ceea ce înseamnă proiect pe 10 ani, rezultatele nu apar peste noapte, iar noi nici nu am început), singurele căi prin care putem spera să rămânem măcar în Tier 2 la nivel mondial sunt naturalizarea și selecționarea jucătorilor născuți și/sau crescuți în tări cu rugby dezvoltat, dar din părinți români.
Un studiu StudHub a evidențiat că 22% din jucătorii prezenți la Rugby Would Cup 2019 aveau alte origini decât naționala pe care o reprezentau. Recordul a fost reprezentat de SUA și Italia, cu câte 9 jucători de alte naționalități (sursă).
Cauzele pentru care jucătorii aleg să reprezinte alte țări decât cea de origine sunt multiple. De foarte multe ori, raționamentele sunt economice, veți vedea în cazurile de mai jos un flux de jucători talentați din țări sărace migrând către țări ce le pot oferi mai mult. Apoi, avem cazul jucătorilor din țări dezvoltate care nu reușesc să prindă naționala acasă, așa că aleg țările campionatelor în care evoluează. Sunt și cazuri de jucători care aleg să joace pentru naționala de origine a părinților (foarte frecvent pentru samoani și tongani, născuți și crescuți în țări cu rugby puternic – Noua Zeelandă, Australia).
Astfel că m-am gândit să fac o listă cu astfel de jucători, ca să terminăm odată cu naționalismul ieftin și fără fundament. Aș începe cu samoanul Manu Tuilagi, care joacă pentru Anglia, deși cei cinci frați ai săi reprezintă sau au reprezentat Samoa. Rămânem în Anglia pentru frații Vunipola, Billy, născut în Australia, și Mako, născut în Noua Zeelandă din părinți tongani, dar care joacă pentru reprezentativa britanică. Tatăl lor, Feʻao, dar și frații acestuia Elisi și Manu, au jucat toți trei pentru Tonga.
Campioni olimpici la Sevens, Fiji sunt sursă de jucători pentru multe națiuni. Marika Koroibete, aripa titulară a Australiei, este originar din Fiji, pentru care a jucat câteva meciuri de rugby league. La fel centrul Samu Jerevi (cinci meciuri pentru Fiji U20) și flankerul Isi Naisarani. Tevita Kuridrani are și el 4 meciuri pentru Fiji U20, dar apoi a strâns 60 de meciuri și 100 de puncte pentru Australia.
Joe Rokocoko are 69 de prezențe în naționala All Blacks, prezent la trei ediții ale Rugby World Cup, câștigând trofeul în 2011. Este născut în Fiji, emigrează cu familia în Noua Zeelandă la vârsta de 5 ani. Mai în zilele noastre, Sevu Reece, are deja 6 meciuri și 20 de puncte pentru All Blacks, dar este tot fijian de origine, ca și Waisake Naholo. Nici Franța nu a ratat ocazia de a naturaliza fijieni, cel mai cunoscut fiind Virimi Vakatawa, cu 23 de meciuri pentru naționala cocoșului galic, dar mai ales peste 80 de meciuri pentru cea de 7’s. Alivereti Raka, tot aripă, a ales și el naționala Franței.
Nathan Hughes, 20 de meciuri în naționala Angliei ca nr. 8, a jucat pentru Fiji Warriors la ediția 2013 a Pacific Rugby Cup, după ce a petrecut ani buni la cluburi din Noua Zeelandă. Tot pentru Anglia a ales să joace și Semesa Rokoduguni.
David Pocock pleacă cu familia din Zimbabwe la vârsta de 14 ani, evoluând la ora actuală pentru Australia, pentru care a strâns deja 78 de meciuri. Tot din Zimbabwe este și Tendai Mtawarira, campion mondial în 2019 cu Africa de Sud.
Și dacă am început cu zimbabweni, iată și alți jucători născuți aici, dar care joacă la nivel de seniori pentru alte țări. Takudzwa Ngwenya are 36 de meciuri pentru naționala SUA, fiind născut la Harare, iar David Denton a jucat 42 de meciuri pentru naționala Scoției. Alte exemple sunt: Don Armand un fost flanker cu 2 meciuri pentru naționala Angliei, Brian Mujati (12 meciuri în tricoul Springboks) și Thom Evans (fundaș sau aripă, 10 apariții internaționale pentru Scoția).
Italia are și ea o pleiadă de jucători naturalizați: argentinieni – Sergio Parise, cel mai selecționat jucător din toate timpurile, Diego Dominguez, recordman de puncte marcate (983 în 74 de meciuri), dar care are două meciuri pentru Argentina, Lucian Orquera, Ramiro Pez (locul 5 în Topul marcatorilor all-time), neozeelandezi (Dean Budd, Jimmy Tuivaiti, Jayden Hayward), sud-africani (Johan Meyer, Braam Steyn), englezi (Callum Braley, 15 meciuri pentru Anglia U20, Jake Polledri). Tommaso Allan are tată scoțian și mama italiancă, dar unchiul său, John Allan, are 9 meciuri pentru Scoția și 13 pentru Africa de Sud. Luke McLean nu sună chiar italian, nu? Asta pentru că e născut și crescut în Australia, dar din bunici italieni.
Dacă tot am menționat SUA și cei 9 jucători naționalizați prezenți în lot la Cupa Mondială din 2019, în lotul actual avem: sud-africani (Hanco Germishuys, Ruben de Haas, Shaun Davies), irlandezi (AJ MacGinty), englezi (Will Maggie, Will Hooley), neozeelandezi (Paul Lasike, Tony Lamborn), australieni (Greg Peterson, James Hilterbrand). Cele mai multe încercări pentru SUA sunt marcate de un jucător de origini tongane, Vaea Anitoni.
Lista este infinit mai lungă, e ce am găsit la o căutare sumară, mobilitatea jucătorilor este una impresionantă. Irlandezii au CJ Stander (sud-african, 11 meciuri în naționalele de juniori), galezii îl au pe tonganul Faletau. Nu am scris nimic de Spania sau Belgia, și ele bine blindate cu francezi (de altfel Spania a fost și ea descalificată, ca și România). E clar necesar ca World Rugby să implementeze un sistem de monitorizare a eligibilității jucătorilor, pentru că simplele declarații și mailuri dau, în mod evident, rateuri.
Surse de informații:
Subscribe to get the latest posts sent to your email.

Dacă te abonezi, periodic vei primi informații despre activitatea mea muzicală: concerte, proiecte, piese noi!