Pozitiv

Viața mea profesională oscilează în permanență între acestui crez: să fiu pozitiv. Am multe momente în care îmi spun că ar trebui să îmi aleg chestii mai bănoase de făcut. Nici jobul de bază (cel de la universitate) nu e vreunul din care să mă îmbogățesc, muzica pe care o cânt nu e vreuna comercială să nu mă încapă conturile de atâtea drepturi de autor. Pe partea de blogging, sunt genul care și când scrie despre iaurt ajunge să apeleze la articole științifice (o să vedeți în zilele următoare ce roman a ieșit din vizita mea la Danone). Nu pot să scriu despre chestii banale, cu atât mai puțin pentru SEO, chiar dacă asta înseamnă un trafic mic și deci o atractivitate redusă pentru destule branduri, deci venituri mai puține. Sunt implicat în încă două proiecte online – ForeverFolk și JazzCulture, nici ele nici măcar pe departe comerciale.

În plus, nu sunt bun ca agent de vânzări. Nu pot să văd doar interesul meu și să nu mă intereseze dacă cel ce mă plătește își scoate investiția cu mine, fie că e vorba de concerte sau de articole pe blog. Aș putea să fiu PR pentru orice muzician, în afară de mine. Întotdeauna încerc să rămân pozitiv, mă gândesc că dacă sunt înțelegător, omul va fi și el mulțumit și va încerca să mă cheme și data viitoare. A gândi pozitiv înseamnă pentru mine și că toate se întorc, bune și rele. Mă mai întreabă câte cineva “tu de ce nu cânți la festivalul X? că doar i-ai ajutat cu atâtea?”. Ce pot să îi spun…simplu, nu m-a invitat nimeni. Sunt oameni care bat la uși, cu mâna, cu cotul, cu capul,  dacă au mâinile ocupate. Mie nu îmi iese. Foarte rar răbufnesc și doar când oamenii chiar îmi insultă inteligența (vezi cazul Dorohoi), mai degrabă zic “lasă, mă, poate anul viitor se gândesc și la mine!”. Nu se întâmplă, dar ce, nu mai e un an? Întotdeauna mai este!

Încerc să scriu despre lucrurile bune, deși ele nu fac trafic. Despre sate din România de care nu a auzit nimeni, despre monumente uitate și de cei ce le au în evidență. Despre concertele colegilor de breaslă ce mă reneagă (ca să nu spun înjură). Ani de zile m-am implicat în concerte caritabile, pentru că încă mai cred că trebuie să știm cu toții să întindem mâini de ajutor celor din jurul nostru. Și acum aș face-o, dar nu de unul singur. Consumul psihic e uriaș în astfel de spectacole, nu neapărat pe partea artistică, ci mai ales din punctul de vedere al implicării emoționale (când știi prin ce trece omul pe care vrei să îl ajuți). Cel mai greu lucru nu e să faci spectacolul, ci să aduci oamenii la el și să îi convingi să doneze. Nu mai vorbesc de baruri care vor să facă concerte, dar habar nu au despre ce înseamnă asta și nici nu cred că trebuie să descopere, pentru că ei ți-au pus la dispoziție barul, e treaba ta să îl umpli. Sonorizare, promovare, astea sunt chestii secundare. Și tot încerc să rămân pozitiv și să aflu că se poate și altfel. Pe pielea, timpul și nervii mei. Întrebarea e simplă: până când?