Provence e un loc potrivit în care să spui “Mergem data viitoare!”, dar văzând că se încheie și a doua vizită la Forcalquier și eu n-am văzut La Citadelle, mi-am anunțat colegii că eu nu plec de-aici dacă nu mergem la cetatea de pe deal. 
Cum însă nu ne grăbeam din cale-afară spre Avignon, am hotărât că, după un mic-dejun alcătuit din chestii luate din piață și de la Banon, facem o vizită ansamblului de monumente ce cândva alcătuiau o fortăreață impunătoare.
Forcalquier a înflorit undeva în secolul XII, când Provence a fost împărțită în trei părți, una din ele revenindu-i lui Adelaide, contesă de Provence, care își ia titlul de contesă de Forcalquier în 1110. Comitatul se întindea de la izvoarele râului Durance până la Cavaillon, incluzând localități de care am vorbit în episoadele anterioare (Pertuis, Apt, Manosque), dar și Gap sau Sault. Conții de Provence devin rivali de temut pentru conducătorii Provenței, până în 1209, când o căsătorie între Garsende de Sabran și Alphonse II de Provence reunește cele două Provincii. Cel care va alipi Forcalquier la Franța va fi Ludovic al XI-lea, în 1481, după un asediu de trei săptămâni (sursa: Wikipedia).
Am vrut să fac această introducere pentru a putea înțelege mai bine importanța acestui castel, astăzi destul de puțin conservat. Am zărit un panou care vorbea despre un proiect de reabilitare a fortificației situată pe mai multe niveluri. La bază, există o capelă în aer liber, cu bănci de piatră, dar și ce a mai rămas din Tour de l’évêque (lb. franceză, turnul episcopului – foto dreapta), parte componentă a bisericii Saint-Mari de Forcalquier (pare-se închinată Sfântului Marius – deci, da?!), care la mijlocul secolului XI a fost ridicată la rang de co-catedrală (împărțea rolul de scaun episcopal cu dioceza de la Sisteron).
În vârful dealului, pe fundația fostului castel, se află Notre-Dame de Provence (foto stânga), construită în secolul 19, ce poate fi vizitată însă doar duminica și cu ocazia diferitelor sărbători. În stil bizantin, nu e foarte mare, să nu vă așteptați la ceva de genul Notre-Dame-urilor din Paris sau Orleans.
Pe drumul spre castel am descoperit fântâna Ioanei D’Arc (statuia eroinei franceze a fost adăugată la 1900, până atunci aici aici fiind o statuie a lui Saint Pierre – foto dreapta), care avea un panou informațional foarte interesant, în sensul că includea inclusiv text in Braille și un mulaj pentru persoanele cu deficiențe de vedere. Altă lume, clar, una care încearcă să ofere o experiență plăcută și oamenilor mai puțin norocoși.
Apt, Rustrel, Gordes
Am părăsit Forcalquier și ne-am îndreptat spre Apt, că se apropia prânzul (v-am tot spus că Provence e despre mâncare, nu?). Am mâncat la o terasă în centru, apoi ne-am plimbat pe străduțele orașului cât să încercăm niște fructe confiate (orașul este faimos pentru ele) și calissons, pentru că Dan și Camelia nu apucaseră să guste din ele în Aix (nu era o mare pierdere, nu mi se par vreo chestie specială, ca și fructele confiate).
Pentru că Provence e patria lavandei (dacă nu mă credeți, dați o fugă pe instagram), lângă Apt am vizitat o distilerie de lavandă. Gazdele, o familie foarte tânără, el ne-a fost ghid prin micuța fabrică, ea în și mai micul magazin. Înțeleg binișor franceză, dar el era imposibil de urmărit când descria procesul tehnologic (repede și cu accent provensal, lucru confirmat râzând și de soția sa), dar m-a impresionat pasiunea cu care vorbea despre afacerea de familie.
Vara e un anotimp cu risc de incendii ridicat pentru Provence, fapt constatat când am ajuns la Rustrel pentru a vizita Colorado Provencal. Ne-am mulțumit cu câteva poze de la distanță și ne-am înecat amarul într-un desert și o Orangina la o terasă din centrul micuței localități. Apoi am plecat spre Menerbes, având drept țintă fermă Domain de la Citadelle, care găzduiește Musee du tire-bouchon. Colecția muzeului înființat în 1993 include peste 1200 de exponate colecționate din întreaga lume și având cele mai diverse forme. De aici puteți afla că tirbușonul a apărut în sec. XVII și este o invenție englezească.
Nici o primă vizită în Provence nu trebuie să rateze Gordes, considerat unul din cele mai frumoase sate din Franța. La noi nu era primul descălecat în Gordes, dar aveam sarcina să dezvăluim locuri speciale invitaților noștri și cum în primele articole nu plănuiam să scriu un jurnal extins, iată ocazia perfectă să vă dau mai multe amănunte ca în 2017.
Orașul a devenit o colonie de artiști după cel de-al doilea război mondial (Chagall printre ei), dar și scena pentru câteva filme cunoscute, cum ar fi A good year al lui Ridley Scott (de care am mai povestit și când am vorbit de Bonnieux și Cucuron), dar și Mr. Bean’s Holiday. Castelul din centrul localității (foto stânga) este construit în sec. XVI, dar pe amplasamentul unei fortificații mai vechi. Este de obicei foarte aglomerat, dar vă garantez că merită agitația.
La prima vizită nu am dat prea multă atenție acestui tip de construcții numite bories. Astfel că nici indicatorul Village de bories nu ne-a incitat să îl vizităm (asta presupunând că am văzut indicatorul respectiv). Dar o nouă lectură a cărților lui Mayle (Miha ne citea pasaje din ele pe distanțele mai lungi) ne-a făcut să urmărim cu atenție aceste căsuțe/bordeie din piatră construite fără nici un fel de liant (mortar sau pământ).
Dacă veți accesa website-ul oficial al muzeului, veți avea o surpriză, descrierea muzeului începe cu un citat din… Mircea Eliade. Aceste locuințe a căror origine datează din Epoca Bronzului aveau funcționalități multiple – grajd, stână, hambar, grânar, gazdă a viermilor de mătase și atelier de prelucrare a firelor de la aceștia sau pur și simplu locuință temporară pentru cei care munceau pe munte sau în câmp. Multe din locuințele ce alcătuiesc satul, ce a fost locuit până în secolul XIX, sunt amenajate în interior exact după utilitatea lor (au fie unelte agricole, fie cuptorul de pâine etc.). Era clar că vom mai reveni la Gordes (am ajuns mereu la ora la care castelul e închis), așa că am pornit spre Avignon, gazda noastră din următoarele trei zile. Cina avea să fie pe drum, la L’Isle sur la Sorgue, orașul faimos pentru cele 120 de restaurante. Iar sosirea târziu, în noapte, după încă o zi încărcată în Provence. În încheiere, vă las cu câteva poze cu Village de bories, via instagram (dați și voi follow, că merit!).
Ți-a plăcut? Dă mai departe!
