Robbie F…ing Williams

Credit foto: Alin Pandaru -Pandutzu.com

Se putea să nu scriu și eu, între sarmale și friptură la nuntă la Gura Humorului, despre Robbie Williams și concertul lui de la București. Se putea, dar de ce? Ca să lămurim din start, consider că organizarea a fost proastă, cineva nu și-a făcut treaba cum trebuie, dar hai să vedem latura muzicală a unuia din cele mai importante concerte ale anului din România.

Ca public, cred că a fost cel mai numeros din ce concerte mari am văzut în Piața Constituției, incluzând aici AC/DC, Bon Jovi și Roger Waters. Mă uitam la peluza Palatului Parlamentului, era arhiplină până sus (foto sus). Când piața cânta pe diferite piese, mi-am adus aminte de legendarul concert Queen de pe Wembley și acel Love of my life cântat de public (care, între noi fie vorba, e o piesă a naibii de grea de cântat). Și să vă mai spun ceva: indiferent că ai public de 60 de persoane sau de 60.000, te simți al naibii de bine când cei din fața ta îți știu piesele și cântă cu tine.

Band-ul său a fost impecabil, singura mică nesincronizare fiind produsă din cauza lui Robbie. În rest, atât instrumentiștii (niște suflători excepționali!!), cât și grupul de backing vocals, au fost ireproșabili, au sunat exact ca pe disc.

Robbie Williams e din specia rară ce e in stare să reușească indiferent de formulă. E greu ca după ce cucerești lumea ca parte dintr-un boy band să vii cu un show total diferit și să ai un succes chiar mai mare. La prima strigare, mai tare ca el mi se pare doar Sting, dar acolo e vorba și de vârstă. Sunt artiștii puțini la număr care știu să se reinventeze, să își descopere noi valențe. Și așa ajungem la comentariul că a cântat coveruri, printre care piese de swing. Trebuie să știți că are un întreg show cu acest gen, dar era firesc ca atunci când vii într-o țară pentru prima oară să cânți hiturile care te-au transformat în global international artist (cred că aceasta a fost expresia lui). Dar când ai o jucărie nouă, e firesc să arăți un pic din ea.

Și de la cuvintele lui ajungem la umorul britanic, aparte, unicat, iar Robbie Williams îl posedă din plin. De acord, cam colorat în limbaj, dar sunt puțini artiștii lipsiți de excentricități. Coroborat cu faptul că Robbie e doar un copil mare (are momente în care pur și simplu se alintă pe scenă), rezultă un artist foarte natural, care urcă pe scenă nu pentru a îndeplini o sarcină de serviciu, ci pentru a atinge un obiectiv universal al oricărui act artistic: let me entertain you!

Spre deosebire de un show ca cel al lui Waters, unde accentul e pe poveste și pe multimedia, concertul Robbie Williams e un amalgam de muzică și emoție. Chiar dacă ai vândut câteva sute de milioane de albume, ești tot copilul părinților tăi, ceea ce transformă un moment alături de tatăl tău pe scenă, în fața a 60.000 de oameni pe care îi vezi pentru prima oară, într-un adevărat test. Dacă la Lady Gaga te duci pentru costume și efecte speciale, la Robbie vii pentru muzică.

Poate mi s-a părut doar mie, dar la coveruri cântate sau fredonate am remarcat (cu excepția fragmentelor de swing), piese ale unor artiști britanici – Oasis, George Michael, Queen, U2 (pe acestea mi le-am amintit). Apropo, mi se pare un gest extrem de nobil din partea unui artist să îi cânte La mulți ani unui coleg în concertul său. Cu cât ești mai faimos, cu atât mai puțini prieteni ai în breaslă, iar asta face gestul său cu atât mai important.

Unora li s-a părut cumva ciudat finalul, că mai trebuia ceva. Scopul artistului nu e să cânte pe săturate publicului. Artistul va pleca pentru a lăsa publicul cu senzația de “abia aștept să îl revăd!”, cu un nod în gât de emoție. Cu chef să meargă acasă și să asculte un album al său, pentru a retrăi clipele de magie din show-ul live. Iar showul Robbie Williams de la București a fost unul magic.

P.S. Vrei să mă vezi cântând Feel? Vino pe pagina mea oficială.