Sportul românesc încotro?

Sportul a reprezentat întotdeauna un motiv de mândrie pentru români, la fiecare performanță notabilă ne cotropește un val de patriotism, empatizăm instantaneu cu performerul, ba chiar simțim că suntem o mică parte a performanței acestuia. Sportul românesc ca sistem însă este într-un continuu declin și, din păcate, nu e ceva neașteptat.

În primul rând, performanțele în sportul românesc scad pentru că investițiile în sport sunt puține și haotice. Se investește direct la nivel de seniori, apar ceva rezultate pe termen scurt, dar pe termen lung sistemul este un colos cu picioare de lut. Dovada cea mai recentă: sportul constănțean. Cu HCM dominând handbalul masculin românesc la nivel de echipe de club în ultimii 15 ani, cu Tomis Constanța similar la volei masculin și Farul cu cea mai competitivă echipă de rugby din ultimii ani. Când banii de la buget au dispărut din cauză de DNA, sportul constănțean a sucombat: echipa de rugby s-a retras din Superligă, jucătorii de la handbal sunt neplătiți de luni bune.

În plus, soluțiile reale nu se întrevăd, iar în sport problemele nu se rezolvă peste noapte, ci uneori peste generații. Pentru a avea 100 de fotbaliști de calitate, avem nevoie de 10.000 de juniori legitimați și de 100.000 de puști care să bată mingea pe maidan. În afară de Academia lui Gică Hagi, unde numele său atrage sponsori care să susțină financiar proiectul, pe lângă vânzarea de jucători, nu există nici un proiect cu adevărat de succes.

În Noua Zeelandă cea mai tânără națională de rugby este cea U6. Și durează cel puțin 10 ani până se poate vedea dacă jucătorul poate fi unul de elită. În România, un fotbalist la 23-25 de ani este încă văzut ca o speranță; la vârsta respectivă, Messi era sătul de trofee. Caracterele puternice se formează în meciuri puternice. Liga 1 e vai de mama ei, cu 6-7 echipe în insolvență, marea lor majoritate echipe cu pretenții la locuri fruntașe în anii trecuți, iar celelalte trăind din drepturile de televizare și bani de la bugetele primăriilor și consiliilor județene. Ce se va întâmpla cu ASA Tg. Mureș când primăria își va retrage sprijinul? Ce s-a întâmplat și cu Oțelul Galați, cu Unirea Urziceni, echipe campioane, cu zeci de milioane de euro câștigați și care s-au “evaporat”. Ligile inferioare (Infer(n)ioare mai bine zis) sunt un dezastru financiar, organizatoric, calitativ.

Performanțele din tenis (Halep, Tecău, dar și Begu, Mergea, Dulgheru sau Cârstea) nu sunt meritul sistemului, ci doar reușite individuale bazate pe investiții private. OK, investițiile se recuperează dacă ajungi în Top 100, dar câte Simona Halep s-au pierdut, poate, pe drum deoarece părinții nu și-au permis cheltuielile implicate de acest sport?

Este clar că investitorii nu sunt stimulați să investească. Dar de 25 de ani se vorbește de o nouă lege a sponsorizării, cum se face că foști sportivi ajunși în funcții-cheie – Anghel Iordănescu, Doina Melinte, Gabriela Szabo, Octavian Belu, Ilie Năstase – nu au făcut sau nu fac nimic în această privință? Sau zecile de politicieni aciuați pe lângă diverse federații? La poze cu medaliații, e înghesuială, pentru absența unor fapte cu efecte pe termen lung există explicații.

Federațiile sunt, de multe ori, conduse de oameni fără viziune. Mi se pare incredibil cum sporturi ușor de “vândut” – vezi polo, nu reușesc să fie vizibile decât sporadic. Dar nu poți avea vizibilitate când angajezi oameni de comunicare și marketing doar la competiții. Și vorbim de singurul sport de echipă cu care am fost prezenți la ultima ediție a jocurilor olimpice. Aștept mai mult de la baschet, se întâmplă ceva la nivel de comunicare (foarte vizibile evenimentele de streetball), dar e nevoie și de ceva performanțe notabile, de câțiva jucători cu personalitate pe care oamenii să îi poată identifica ușor cu acest sport.

Handbalul se mișcă bine în ultima vreme (rebranding, prezență în mass-media etc.), are și avantajul performanțelor, acolo e meritul unui președinte școlit afară (Alexandru Dedu) și a cooptării unui excelent om de marketing (Lorand Balint). Tenisul de asemenea merge foarte bine, beneficiind indirect de valul de popularitate al Simonei Halep. Nici nu mai țin minte când am luat ultima medalie la atletism la o competiție importantă de seniori.

După treaba bună făcută la Federația Română de Rugby, aștept mai multe din partea lui Alin Petrache și a COSR. Mă uit la țări ca Ungaria sau Slovenia, pe alocuri chiar Muntenegru, cu populații mult mai mici, dar cu performanțe sportive net superioare nouă. Citeam o statistică ce ne dădea șanse mici la o medalie de aur la Jocurile Olimpice de la Rio. Evident, de multe ori sunt niște statistici făcute după ureche, dar nici nu e ok să ne bazăm pe surprizele de ultim moment, pe medalii născute ca prin minune (deși, evident, minunile au în spate mii de ore de muncă). Sunt însă conștient că nu poate face minuni peste noapte. Dar trebuie început de undeva.