Sporturi de iarnă

Sunt în plină desfășurare Jocurile Olimpice de iarnă, la Soci, în Rusia. Nu voi comenta partea organizatorică, jocurile olimpice nu mai sunt demult o chestie doar despre sport, politica fiind de mult prea multe ori implicată în decizii legate de loc de desfășurare, participare sau boicot și chiar medalii (citește aici și aici). Mă gândeam însă că, în ciuda faptului că sunt un pasionat al sportului, despre sporturile de iarnă nu știu mare lucru. De aceea, dacă spun vreo prostie, nu ezitați să mă corectați.

Acest lucru e cauzat, în bună măsură, de faptul că România nu are o tradiție în această direcție. Evident, asta nu înseamnă că nu apar cârcotașii de profesie care nu strâmbă din nas legat de rezultatele sportivilor români. Modeste, e drept, dar nu inexplicabile. Gândiți-vă la veșnica problemă a sportului românesc: infrastructura deplorabilă. În primul rând, sporturile de iarnă în România, în special cele ce presupun schiuri, depind de starea vremii. Cu îngăduință, sezonul de schi durează trei luni.

Până acum 10-15 ani, pârtiile de schi din România se putea număra pe degete, ori în sport, ca și în alte domenii, o școală, o tradiție, se formează în mulți ani. E ca în bancul cu americanii care cumpără semințe de gazon englezesc, aduc îngrijitori britanici, îl udă și oferă tot ce era necesar, dar gazonul tot nu era ca în insulă. Apoi, sporturile de iarnă sunt, în general, destul de costisitoare. Nu e ca la fotbal, ne strângem 10 vecini, punem bani și cumpărăm o minge, 4 pietre și e gata terenul. Un echipament de schi sau o placă de snowboard nu sunt chiar ieftine, ca să nu mai vorbim de un bob performant. O pușcă pentru biatlon nu o cumperi din supermarket. Ce să mai vorbim de bucătăria sportului – susținătoare de efort, antrenori cu informații la zi, preparatori fizici etc.

Ce sportivi din disciplinele de iarnă cunoașteți?

Și, venind spre cele lumești, ce sportivi români din probele de iarnă cunoașteți pe de rost, fără google? Și nu doar din delegația de la Soci, ci din întreaga istorie a participărilor României la JO de iarnă. Eu unul mi-i amintesc pe veșnicii patinatori artistici – Cornel Gheorghe și Marius Negrea (actualul comentator de la TVR, care o perioadă a ales să concureze pentru Elveția). Avem un patinator calificat și la Soci, Zoltan Kelemen. Eva Tofalvi, aflată la a 3-a participare la o ediție a JO. Știu că la un moment dat, în anii ’90, aveam niște boberi foarte buni, care au obținut parcă un loc 4, dar nu le știu numele. De altfel, bobul ne-a adus singura medalie olimpică la JO de iarnă, acum 46 de ani, dar pentru numele medaliaților recunosc că am căutat pe wikipedia – Ion Panțuru și Nicolae Neagoe. Nu cred că există în România vreo pistă de bob, la un moment dat exista o bucată la Sinaia, dar părea mai curând părăsită. Până la proiectul demarat și finanțat, cel puțin în primă fază, de OMV la Râșnov, nici trambuline pentru sărituri schiuri nu prea aveam. Iar rezultatele se văd, în trei ani avem deja un sportiv de 16 ani calificat, Iulian Pîtea.

La hochei pe gheață, una din cele mai populare discipline de iarnă la noi în țară, România se clasa, la sfârșitul lui 2013, pe locul 27 în lume în clasamentul IIHF, participând în Grupa B din Divizia I mondiala (un fel de liga a 2-a, existând și TopDivision, ce include 16 țări). De aici știu câțiva din jucători, gen Gliga, Geru, Timaru, Radu Viorel, Viorel Nicolescu, Adrian Catrinoi sau, ca să nu fim naționaliști, Levente Hozo, Laday sau Ervin Moldovan. Romania se numără, totuși, printre cele 32 de țări ce au minim 1000 de jucători legitimați. După 2000, echipele de club au început să aducă jucători străini (cel mai frecvent ucrainieni și slovaci). Wikipedia nu prezintă Liga națională printre ligile profesioniste din lume. Dacă până în 2005, Steaua București domina liga, ultimele 8 titluri au revenit echipei din Miercurea Ciuc. Nivelul scăzut e evidențiat și de faptul că jucătorii menționați de mine încă mai joacă, deși au peste 40 de ani unii dintre ei. Cel mai probabil, foarte puțini jucători vin din urmă. Patinoarele există mai ales în Ardeal – Brașov, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, în timp ce, în aprilie 2013, patinoarul Mihai Flamaropol din București era închis.

Datoritã lui Andi (de unde am furat și poza, recunosc), am aflat de Kinda Geza, probabil cel mai talentat snowboarder din România. Din păcate, datorită unei conjuncturi (ultimele două concursuri au fost anulate sau ceva de genul, iar el nu a mai reușit să urce în clasament) el nu a reușit să se califice la Soci. Sportul lui este însă unul apărut la noi tot în ultimii 20 de ani, dar este în plină ascensiune, foarte mulți tineri fiind pasionați de “datul cu placa”.

Cât despre celelalte discipline – curling, sanie, dacă în caz avem sportivi, pentru mine sunt niște necunoscute totale.

Așadar: vi se pare că ar trebui să avem pretenții de rezultate din partea sportivilor care ne reprezintă? Sau rezultatele sunt pe măsura tradițiilor și investițiilor?