
Cred că Nicu Alifantis m-a pus în legătură cu Aurel Mitran (încă un aspect pentru care vreau să îi mulțumesc). Să fi fost prin 2011, cu ocazia celui de-al doilea spectacol Cântece de șemineu, când Nicu a vrut să colaboreze cu ForeverFolk. Cum tot mai făcea spectacole de folk (ba prin cinematografe, apoi la Teatrul Excelsior), am pus umărul de câte ori am putut la promovarea spectacolelor sale. Și pot spune cu mâna pe inimă că a fost una din cele mai bune “investiții” făcute de mine. Pentru că Aurel Mitran nu rămânea niciodată dator, avea convingerea că cei care muncesc trebuie răsplătiți.
În toamna lui 2012 l-am vizitat, pentru prima dată, la Excelsior (teatrul este la doi pași de universitate, unde lucrez) și i-am spus că vreau să lansez primul album și aș vrea să o fac acolo. Fiecare și-a spus dorințele și așteptările și am bătut palma. Avea să fie primul spectacol major al meu, pe care mi-l voi aminti întotdeauna cu drag. În ziua lansării, când noi făceam probe, aranjam scena etc., apare Lordul. Pălărie, papion, pardesiu lung. Dialogul ce urmează e savuros:
– Domnule Mitran, v-ați îmbrăcat așa frumos pentru lansarea mea?
– Ei, aș! Nu, domnul meu, am fost cu pălăria în mână, la primărie, să cer bani pentru teatru!
Dacă erai artist, învățai multe de la el. Practic, industria muzicală românească a început cu el. A lucrat în teatru de revistă, teatru de comedie, teatru pentru copii. Povestea cum pleca Teatrul “Constantin Tănase” în turneu cu 3 autocare, unul era doar pentru corpul de balet. Despre începuturile Teatrului Excelsior am scris acum 10 ani. A impresariat trupe rock și artiști folk, a organizat spectacole. Faimoasele spectacole Marlboro Music de pe litoral, cu Compact, Holograf, Iris au fost creația sa. Era Dresorul de Corifei, pentru că Tandrețuri pentru femei cu cei patru Corifei era invenția sa. Probabil cel mai bun produs folk după 1990. Vedea oportunitățile, “simțea” piața ca nimeni altul și avea stil în toate proiectele sale. Podcastul Casa de Cultură cu Andi Moisescu și veteranii folk-rock a fost o dovadă că rămăsese conectat la piața, înțelesese demult că piața se schimbă, că era nevoie să ajungă la audiențe noi, tinere.
Una din cele mai importante lecții învățate de la Aurel Mitran suna cam așa: eu pot să înțeleg că artistul trebuie să mănânce, drept pentru care cântă și la șușe, pentru sarmale. Dar o dată pe an măcar, să facă un spectacol de care să fie mândru. Pentru ea i-am mulțumit pe coperta de la Alchimie și de atunci am încercat să mă țin de promisiune.
Ne-am mai întâlnit ulterior de multe ori, la spectacole, prin festivaluri sau la câte o cafea în centru. Despre una, în trei, cu el și cu Nicu la Boutique du Pain (un mic bistro la parterul teatrului) o să îmi amintesc toată viața, am râs cu ei pe săturate, se știau de 40 de ani, din armată. Ca și despre ultima întâlnire en detail de la Colosseum (o pizzerie tot în zonă). Nu, nu vă voi povesti totul, unele lucruri trebuie să rămână doar în suflet și minte. Ce pot să vă spun este că de Aurel Mitran nu îți poți aminti altfel decât glumind. Era un om cu umor englezesc, de clasă, cu o ironie fină și profesionist în tot ce punea la cale.
Ultima discuție telefonică a fost după spectacolul lui Alexandru Andrieș de la Sala Auditorium a Muzeului Național de Artă din decembrie. M-a sunat să îmi mulțumească pentru ajutorul dat cu promovarea spectacolului, așa cum o făcea întotdeauna. Spectacolul de Moș Nicolae cu Alexandru Andrieș era tot o găselniță a sa și mergea foarte mult pe ideea că o tradiție trebuie continuată, ca și Jurassic Folk, la Târgu Mureș, despre care spunea, hâtru, Domnule, folkul e din Jurasic, numele e firesc!
Și că tot am zis de corifei, pe 27 martie are loc la Sala Palatului ultima reprezentație, The Last Waltz. Dacă până acum speram că poate îl mai convinge cineva sau ceva să mai facă 1-2 spectacole prin țară, acum nu mai am dubii că acolo se încheie povestea. Bilete aici.
Dacă te abonezi, periodic vei primi informații despre activitatea mea muzicală: concerte, proiecte, piese noi!