La mult timp după achiziția cărții și abia din a doua încercare, am reușit să termin cartea lui Ioan T. Morar Cartea de la capătul lumii. Provocarea era mare: nu mai era vorba, ca în cazul Șapte ani în Provence, de o regiune cunoscută mie, ci vorbeam de o țară despre care nu știam mai nimic. OK, mă alint, nu știam nimic.
E o carte scrisă în timp real și lansată chiar la sosirea autorului în țară (el trimitea părți din manuscris la editură în timp ce scria), astfel că prima ediție surprinde doar cele două luni în Noua Caledonie. Eu am citit ediția a II-a a cărții, ceea ce mi-a oferit avantajul să citesc și despre săptămâna în Vanuatu, pe care prima ediție nu a avut cum să o surprindă. Nu e un roman propriu-zis, e un jurnal de călătorie personal, care te face să descoperi o lume despre care nici tu, cititorule, nu știi prea multe. De aceea, carte ar fi bine să o citiți cu Google Maps alături, dacă nu sunteți foarte bun la geografia Pacificului.
În primul rând, e interesantă reacția autorului la interacțiunea cu o cultură diferită. Chiar dacă se află acolo într-o vacanță de lucru, el experimentează obiceiurile locului (din interior vă spun că așa face oriunde merge), încearcă să nu se comporte ca un simplu turist, ci să ia pulsul lumii direct de la localnici, fie ei și “pripășiți” în arhipelagul de la capătul lumii. Ca de obicei în cărțile lui Ioan T. Morar, în centru narațiunii se află oamenii cu care acesta interacționează. Și da, e un tip foarte sociabil și deschide punți de comunicare cu toți cei cu care interacționează și i se par că au o poveste ce merită spusă.
Autorul este fix chibițul care urmărește de pe gard um meci de fotbal. Reușește să își formeze o părere obiectivă despre relația politică Franța – Noua Caledonia, încercând să surprindă ambele viziuni și mergând la evenimente ale ambelor tabere (cea unionistă și cea a luptătorilor pentru independență). Și dacă am vorbit de fotbal, am realizat, citind cartea, că știu un singur caledonian: pe fostul fotbalist Christian Karembeu, născut aici, la Lifou. Trecut pe la Nantes, Sampdoria sau Real Madrid (cu care a câștigat două Champions League), campion european și mondial alături de naționala Franței, a fost unul din cei mai invidiați bărbați, fiind căsătorit cu Adriana Sklenarikova (modelul cu cele mai lungi picioare la acea dată). Dar să nu divagăm.
Din poveștile de la unul din primele evenimente locale la care autorul participă, mi-a venit chef să caut muzică locală din insulă, kanak, și am găsit… un folkist, pe care vă invit să îl ascultați în timp ce citiți mai departe.
Pasiunea pentru plimbările pe malul mării de mai târziu (aici dau din casă și vă spun că Ioan se plimbă zilnic pe malul Mediteranei, iar poveștile din cartea sa Șapte ani în Provence sunt în special despre zona litorală) s-a născut, cel mai probabil, în Noua Caledonie. De altfel, sunt mai multe semne premonitorii care sunt prezente în carte: întalnirea cu Xavier, windsurferul cu casă de vacanță la Nisa, apoi rememorarea pseudo-știrilor din Viața studențească – oare se gândea autorul la acel moment la ce urma să fie volumul Fake-news în Epoca de Aur? Constat că Ioan avea obiceiul de a româniza termeni încă de atunci, vezi șeferie (biroul marelui sef de trib).
Globalizarea este prezentă și la capătul lumii – Coca Cola și Perrier, dar și o cămașă tahitiană, fabricată în Fiji, vândută unor români de o vietnameză pe bani caledonieni. Devine din ce în ce mai greu să descoperi autenticul pe Glob! Apoi, coliba cu antenă de satelit, prezența Loganului (!), adunările tribului într-o cameră de chat sau videoconferință (să fi fost viziune sau premonitie? Oamenii se întâlneau online de pe-atunci, doar motivele erau diferite). Noumea pare sa fie locul contradictiilor, cu cei doi copaci uriasi de fructul pasiunii în curtea catedralei, dacă Biju (alintul între prieteni al autorului) a identificat corect specia. Apoi, regii (n.a. conducătorii triburilor) plătiți de republica franceză, cum se întâmplă în Wallis și Futuna, dar nu numai – C’est la France qui paye!, cum spune o zicală locală, sumarizând perfect susținerea financiară a administrației locale și a dezvoltării insulei de către republica franceză. Și, apoteotic, întalnirea cu francezul Morar(in) originar din Arad!
Lucruri interesante aflate din Cartea de la capătul lumii
- Floarea de vanilie se transformă în păstaie în 9 luni – nu e ușor să mănânci o înghețată bună;
- În Tahiti, o floare la urechea dreaptă e echivalentul Tinderului, înseamnă că sunteți disponibil;
- Falaise de Linderalique, unul din peisajele emblematice din Noua Caledonie, era prezentă pe bancnota de 500 franci;
- Heart of Voh – o formațiune vegetală în formă de inimă;
La începutul cărții, pare o simplă vacanță a unor europeni într-o lume exotică. Odată cu călătoria în nord, alături de Jean-Paul, ea capătă nuanțe filosofice, cu întrebări existențiale privind interacțiunea dintre civilizații, dintre modern și tradițional. Și îi doresc autorului să se întoarcă acolo pentru a vedea dacă previziunile sale s-au adeverit și dacă tradița a fost eclipsată de lumea modernă.
Ți-a plăcut? Dă mai departe!
