Filmul European încotro?

Volker Schlöndorff, laureat al Premiului Oscar pentru cel mai bun film străin în 1979 pentru pelicula The Tin Drum, a fost întrebat cu ocazia unui interviu acordat în 2000 de ziarul Der Spiegel de ce, după mai multe filme în SUA, s-a întors să facă un film în Germania (n.a. Die Stille nach dem Schuss). Răspunsul a fost unul simplu, dar genial: Pur și simplu am vrut să spun o poveste intensă. Și asta este probabil motivul pentru care filmul european reușește să țină steagul sus, dacă îmi permiteți să mă exprim așa, mai neacademic. Iar acest enunț este valabil și pentru regizori precum Emir Kusturica sau Pedro Almodovar. Dacă tot l-am citat pe Emir Kusturica, trebuie măcar menționate câteva din filmele sale, de referință pentru cinematografia europeană și mă gândesc aici la Underground, la Pisica albă, pisica neagră sau Arizona dream. Din filmografia lui Almodovar aș cita All About My Mother (Oscar pentru cel mai bun film străin, Globul de Aur pentru aceeași categorie), Talk to her (Oscar pentru cel mai bun scenariu, Globul de Aur pentru cel mai bun film străin), Women on the Verge of a Nervous Breakdown  (nominalizat atât la Oscar, cât și la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin), ca să le menționez doar pe cele ce au reușit să spargă zidul premiilor hollywoodiene.

Uitându-mă pe lista filmelor prezentate în cadrul Festivalului Filmului European 2014, îmi dau seama că poveștile spuse de  aceste filme sunt, pe cât de diverse, pe atât de puternice. Și vă voi oferi câteva exemple:

• McCullin este un documentar ce descrie viața unui fotojurnalist britanic, consacrat pentru fotografia din teatrele de război realizate, fie că a fost vorba de războiul civil din Cipru (1964), pe care îl consideră botezul războiului; au urmat Congo (1964-1966), Vietnam (1968),

Întotdeauna m-a preocupat să observ ceea ce alții nici măcar nu suportă să vadă. Uneori ești prins între morală și datorie: vrei să faci poza asta și vrei să o împiedici (Don McCullin)

• Dacă vă e dor de lumea Balcanilor creată de Kusturica, Ultimii pirați din Marea Neagră (Svetoslav Stoyanov) și La limita de jos a cerului (Igor Cobileanski) sunt două bune exemple;
• tot la categoria documentare este și Max Beckmann – Departure, ce descrie povestea tumultoasei vieți a pictorului german cu același nume, ce a îmbinat spre perfecțiune artele plastice (pictură, sculptură, grafică) și metafizica; este responsabil pentru reinventarea tripticurilor, cel mai celebru dintre ele fiind cel care dă și titlul filmului (foto dreapta – mai multe informații aici);

După mai bine de un deceniu, în 2014, stăteam și mă gândeam ce determină succesul filmelor românești, făcute de cele mai multe ori, cu bugete infinit mai mici decât cele din cinematografia vest-europeană, ca să nu mai spun de cele americane. Și pentru a putea trage o concluzie a motivului pentru care impactul filmului românesc este unul impresionant, am zis să vedem care sunt cele mai cunoscute 10 filme românești apărute după 2000, premiate la festivaluri de film precum cel de la Berlin și mai ales cel de la Cannes (pe care eu, fără a fi vreun fin cunoscător, le consider cele mai importante festivaluri la nivel european).

• După dealuri (Cristian Mungiu);
• Poziția copilului (Călin Peter Netzer);
• Moartea Domnului Lăzărescu (Cristi Puiu);
• Patru luni, trei săptămâni și două zile (Cristian Mungiu);
• Trafic (Cătălin Mitulescu);
• Polițist, adjectiv (Corneliu Porumboiu)
• Eu când vreau să fluier, fluier (Florin Șerban)
• California dreamin’ (Cristian Nemescu);
• Un cartuș de Kent și un pachet de cafea (Cristi Puiu);
• A fost sau n-a fost? (Corneliu Porumboiu).

Uitându-mă pe lista de mai sus și analizând subiectele filmelor, m-a dus imediat gândul la neorealismul italian, considerat de mulți perioada de aur a cinematografiei, cu Roberto Rossellini, Federico Fellini, Luchino Visconti sau Giuseppe De Santis analizând situația dificilă din Italia postbelică, dominată de sărăcie, opresiune, nedreptate și disperare a oamenilor de rând. Apropo de regizorii de geniu ai cinematografiei universale, Ronald Bergan scria în The Guardian că Hollywood-ul este îndatorat pe vecie Europei pentru cei care au scris pagini de aur în cartea filmului de peste ocean, aducând în SUA ce au învățat în Europa. Tot el nominalizează și singurii regizori născuți în America ce ar merita să facă parte din Panteonul cinematografiei: John Ford, Howard Hawks și Orson Welles. Nu e deloc surprinzător, afirmația este, în bună măsură, valabilă și pentru muzica rock, de exemplu. Deși marile bugete muzicale sunt în SUA, Marea Britanie este țara ce a oferit culturii universale foarte mulți artiști excepționali: Sting, Eric Clapton, Mark Knopfler, Pink Floyd, Peter Gabriel, Judas Priest, Iron Maiden și lista poate continua la nesfârșit.

Dar cea mai interesantă afirmație vine de la Gabriel Borg: bătălia se dă între filmul văzut ca artă și filmul văzut ca business. Sau, așa cum menționează Mikael Colville-Andersen, la o căutare pe net, în Europa, filmul este listat în categoria Artă&Cultură, în timp ce în America el apare în categoria Entertainment. Așadar, ca încheiere, ce părere aveți: poate rămâne filmul doar artă, sau constrângerile financiare îl vor determina să migreze spre comercial?