Moartea de lângă noi

Moartea e o continuare firească a existenței, știu, dar nu pot separa emoționalul din astfel de situații, oricât de tare aș încerca. Cu atât e mai greu când cei care pleacă îți sunt dragi și mai sunt și oameni tineri, plini de viață, care mai puteau schimba în bine viața celor de lângă ei.

Primul cred că a fost Toni (Tecuceanu), cu 8 zile înainte să împlinească 38 de ani, eu aveam un pic peste 32 (2010). A fost șocant, nu credeam că se poate întâmpla, fusese în emisiune la Cultural cu două săptămâni înainte să fie internat la Matei Balș (de atunci am o ură personală pe Streinu-Cercel).

Apoi a urmat Colectiv, în 2015, și acolo i-am pierdut pe Claudiu, pe Tina, pe Cristi, plus încă mulți alții pe care îi cunoșteam doar din vedere sau cel mult salut-salut. Acolo a fost un sentiment uriaș de frustrare pentru ce s-a întâmplat și cum a fost gestionată situația. Pe cei trei i-am pus pe albumul Alchimie, ca ori de câte ori dau un autograf, să mă asigur că nu uit.

În 2017 a plecat cu moartea la plimbare, cum spune un vers al lui Dan Giosu din piesa Joi, Liviu (Nechita), după 5 ani de luptă cu boala, avea 47 de ani, eu 40, cumva mă maturizasem, știam că boala aia nu iartă, vedeam cu alți ochi lucrurile, dar tot era greu de acceptat că chiar s-a întâmplat.

Când ne-a părăsit Horia (Ungur), avea 42 de ani ca și mine, șocul a fost din nou mare, pentru că nimic nu anunța ce s-a întâmplat. Era un tip vioi, sportiv, muncea mult, era un doer, Club 16 a existat datorită lui într-o proporție uriașă.

Îmi place viața de adult (de la 28-30 încoace), dar ea vine la pachet cu unele costuri incomensurabile: prietenii pe care îi pierzi. Știu, am pierdut cu toții bunici, unii părinți poate prea devreme. Dar când oameni de vârstă apropiată dispar, te întrebi ce e în neregulă. Te întrebi dacă ar trebui să îți regândești prioritățile din viață și realizezi că motivaționalele acelea pe care le credeai stupide despre a trăi fiecare zi de parcă ar fi ultima, de parcă moartea pândește, nu sunt atât de ridicole.

E o perioadă grea pentru toată lumea. Nu, nu să stai în casă e greu, vorba lui Daniel, bunicu’ Pătru a fost la Stalingrad și s-a întors, aia era greu. Greu e să stai departe de cei dragi, poate nici nu ne vom vedea părinții de Paște (e o ipoteză foarte probabilă, din păcate), adică îi vom priva și de puținele momente în care puteau să ne vadă. Nu o să pot să stau cu Cătălin (fratele cel mare) la povești a doua zi de Paște, ghiftuiți de mâncare și amintindu-ne de toate prostiile făcute în copilărie.

Dureros e că nu mă mai pot încărca de la oamenii care vin să mă asculte, nu mai pot cutreiera țara în lung și în lat. Am amici izolați la Suceava, care lucrează la spital sau la protecția copilului, cărora le dă moartea târcoale. Greu e să îl văd pe Sorin neputincios – nu mergea pizzeria strălucit oricum, avea probleme cu spațiul, criza asta l-a pus pe butuci aproape de faliment, momentan nici nu mai poate merge la Suceava, să facă aprovizionarea.

Hai să ne vedem sănătoși!

P.S. Dacă aveți nevoie de ajutor, nu ezitați să cereți, soluții se găsesc și pentru tristețe, și pentru depresie (un vin bun sau un whiskey fin face minuni uneori, ca să nu mai zic de niscaiva muzici faine).

Image by My pictures are CC0. When doing composings: from Pixabay